Postări
2009 vine la pachet cu o criză. Vă este teamă?
Pe mine nu criza mă înfricoşează. Îmi este teamă de crizaţi. Aştia-s mai periculoşi decât orice calamitate.
Aşadar... să-mi trăiţi şi să nu vă crizaţi.
miercuri, 31 decembrie 2008
joi, 25 decembrie 2008
joi, 6 noiembrie 2008
Michael Crichton
Nu a murit, după cum se spune. Doar s-a dus un pic, să se odihnească, prin parcul Jurassic. Trimite-ne veşti despre tine, Michael. Pe care să le povestim celor care încă nu te-au cunoscut.
luni, 3 noiembrie 2008
Chitila - Darmstadt, tur - retur (3) - Drumul
Călătorului îi stă bine cu drumul, se spune. Am ieşit din Budapesta destul de greu. Un ambuteiaj. Coloana de maşini avea cam 2 kilometri. Nimeni din spatele nostru nu a forţat depaşirea. Şi nici din faţă nu am văzut pe cineva încercând să sară peste coloană.
Imediat ce am ajuns în Austria mi-a sărit în ochi un anunţ în româneşte. "Nu merge" scria pe un carton şi se referea la o casă de marcat din interiorul benzinăriei în care ne oprisem. Am zăbovit în acel PTF cam jumătate de ceas, timp în care am văzut trei maşini din România. Se justifica, aşadar, inscripţia aceea în limba română.
Autostrăzile austriece sunt la fel de bune ca autostrăzile maghiare. Poate un pic mai bune. Spre exemplu marcajele sunt mai dese şi mai explicite. În schimb curbele de pe autostrăzile din Austria sunt cam strânse, după gustul meu. În fine, ştiu ei mai bine, mi-am spus.
Am trecut vâjâind pe lângă Viena, aveam să ne oprim acolo la întoarcere. Cap compas Germania. Nu-s multe de spus despre traversarea Austriei. Doar câteva remarci legate de politeţea celorlalţi şoferi. Nu am văzut pe nimeni să dea flashuri. Nu am auzit clacsoane. M-am simţit în siguranţă la 130 km pe oră.
În Germania prin Passau. Primul popas. Şi primul şniţel din cele circa un milion pe care le-am mîncat în călătoria mea prin teritoriul nemţesc. Am constatat că toaleta popasului necesita cunoştiinţe solide. Ileana a încercat una, mi-a povestit apoi cum trebuie folosită şi... mi-a trecut cheful. Părea destul de complicat. Ne-am aşezat la o masă de lângă parcare. Undeva, la altă masă se vorbea româneşte. Adică tare. Şi grobian. Un grup de români, siguri că nimeni nu le înţelege spusele. Se simţeau datori să comenteze cât mai picant drumul pe care îl făcuseră până acolo. Inevitabil, fără să intru în vorbă cu ei, am aflat că urmau să ajungă în Paris, în aceiaşi zi. Aş mai fi aflat destule dacă nu ar fi plecat. În urma lor, pe masă, gunoaie, tăvile pline cu vase şi pahare. Poate că nu ştiau că ar fi putut să dea o dovadă de bun simţ dacă ar fi debarasat singuri masa. În vecinătatea noastră nişte şoferi de tir. Din Turcia, am dedus după grai. Au terminat de mâncat şi au dus tăvile. Nici măcar firimituri de pâine în urma lor. Poate că au călători mai mult, mi-am spus. Poate că, până la Paris, şi grupul acela de români avea să înveţe câte ceva legat de civilizaţie şi bun simţ.
Autobahn. Autostrada germană este o experienţă care trebuie trăită neapărat. Pe Autobahn nu există limită de viteză. 130 km pe oră reprezintă viteza recomandată, nicidecum limita. Cum se comportă şoferul german pe autostradă? Majoritatea covârşitoare stă pe prima bandă. Banda a doua este folosită pentru depăşire. Rar ai să vezi pe cineva mergând numai pe banda a doua. Prin urmare, rar ai să vezi depăşiri pe dreapta. Cât despre flashuri... nu există. Dacă ai ghinionul să primeşti lumini din spate în vreme ce depăşeşti vreo coloană de tiruri, fii sigur că este vreun mitocan din patrie.... Am condus ore în şir cu 130 km pe oră şi m-am odihnit. Spre deosebire, spre exemplu, de drumul până la Piteşti care este chiar obositor. M-am simţit în siguranţă la 130, 140, 150,160 de km pe oră. M-aş fi simţit la fel şi la mai mult dacă m-ar fi ţinut maşina. Remarcabil faptul că, într-o ţară foarte populată, chiar aglomerată, cum este Germania, poţi merge ore în şir pe autostradă fără să vezi vreo localitate. Dacă nu ar exista numeroasele ieşiri de pe autobahn, anunţate şi para-anunţate de sumedenie indicatoare, ai putea crede că te afli într-o ţară depopulată.
Am avut parte şi de o ploaie. Undeva, prin Bavaria. Instinctiv, am simţit nevoia să reduc viteza. Mi-am dat seama că este inutil. Drenajul formidabil al şoselei permite să alergi fără probleme cu 120 km pe oră şi chiar mai mult. Mă gândeam că vom ajunge la Darmstadt cu maşina plină de noroi. Aveam să constat că, dimpotrivă, maşina era mai curată decât la intrarea în Germania. Ăştia nu au noroi? Se pare că nu. N-am văzut noroi nici prin satele lor. Probabil că au ajuns la concluzia că noroiul şi mizeria nu folosesc la nimic bun.
Am ajuns la Darmstadt spre seară. Oboseala drumului era doar o părere. Cum să te simţi ostenit atâta vreme cât şoseaua nu te solicită aproape deloc? Tot ce ai de făcut este să te ţii de volan şi să fii atent la indicatoarele redundante care se înşiră în lungul autostrăzii. Practic, nu ai cum să ratezi destinaţia. Totul este explicat clar, nu te poţi rătăci. Cu condiţia să te debarasezi de nesiguranţa de acasă. Din pricina asta am trecut prin Darmstad şi pe lângă el fără să vedem oraşul. În loc să urmăm indicatoarele, ne-am lăsat purtaţi de instinct. De impresia că vom nimeri mai bine dacă luăm alt drum. Din pricina asta ne-am învârtit aproape o oră prin periferiile oraşului, fără să vedem oraşul. În cele din urmă am nimerit adresa. Poate că am avut şi noroc. Sau zeii s-au plictisit să râdă de noi şi ne-au deschis ochii.
Matildenhohe, undeva pe un deal, după cum spune şi numele străzii. Acolo unde gazdele noastre ne aşteptau deja. În sfârşit, vorbeam româneşte din nou. Am descărcat bagajele, am intrat în blocul cochet în care urma să stăm aproape o săptămână. Am privit ferestrele celorlalte apartamente. Nu am observat nici o mutră iscoditoare, nici o privire suspicioasă.
Târziu, în noapte, pe terasa apartamentului, fumez ultima ţigară. Chiar peste drum este parcarea în care am lăsat maşina. Interesant să observi numerele celorlalte maşini, toate încep cu DA. Una singura are plăcuţele cu IF. Dacă am fi folosit sistemul german de înmatriculare ar fi trebuit ca numărul maşinii mele să înceapă cu CHI. Ar fi avut mai multă noimă şi am să vă explic şi de ce. Dar nu acum. Mâine sau în altă zi.
Imediat ce am ajuns în Austria mi-a sărit în ochi un anunţ în româneşte. "Nu merge" scria pe un carton şi se referea la o casă de marcat din interiorul benzinăriei în care ne oprisem. Am zăbovit în acel PTF cam jumătate de ceas, timp în care am văzut trei maşini din România. Se justifica, aşadar, inscripţia aceea în limba română.
Autostrăzile austriece sunt la fel de bune ca autostrăzile maghiare. Poate un pic mai bune. Spre exemplu marcajele sunt mai dese şi mai explicite. În schimb curbele de pe autostrăzile din Austria sunt cam strânse, după gustul meu. În fine, ştiu ei mai bine, mi-am spus.
Am trecut vâjâind pe lângă Viena, aveam să ne oprim acolo la întoarcere. Cap compas Germania. Nu-s multe de spus despre traversarea Austriei. Doar câteva remarci legate de politeţea celorlalţi şoferi. Nu am văzut pe nimeni să dea flashuri. Nu am auzit clacsoane. M-am simţit în siguranţă la 130 km pe oră.
În Germania prin Passau. Primul popas. Şi primul şniţel din cele circa un milion pe care le-am mîncat în călătoria mea prin teritoriul nemţesc. Am constatat că toaleta popasului necesita cunoştiinţe solide. Ileana a încercat una, mi-a povestit apoi cum trebuie folosită şi... mi-a trecut cheful. Părea destul de complicat. Ne-am aşezat la o masă de lângă parcare. Undeva, la altă masă se vorbea româneşte. Adică tare. Şi grobian. Un grup de români, siguri că nimeni nu le înţelege spusele. Se simţeau datori să comenteze cât mai picant drumul pe care îl făcuseră până acolo. Inevitabil, fără să intru în vorbă cu ei, am aflat că urmau să ajungă în Paris, în aceiaşi zi. Aş mai fi aflat destule dacă nu ar fi plecat. În urma lor, pe masă, gunoaie, tăvile pline cu vase şi pahare. Poate că nu ştiau că ar fi putut să dea o dovadă de bun simţ dacă ar fi debarasat singuri masa. În vecinătatea noastră nişte şoferi de tir. Din Turcia, am dedus după grai. Au terminat de mâncat şi au dus tăvile. Nici măcar firimituri de pâine în urma lor. Poate că au călători mai mult, mi-am spus. Poate că, până la Paris, şi grupul acela de români avea să înveţe câte ceva legat de civilizaţie şi bun simţ.
Autobahn. Autostrada germană este o experienţă care trebuie trăită neapărat. Pe Autobahn nu există limită de viteză. 130 km pe oră reprezintă viteza recomandată, nicidecum limita. Cum se comportă şoferul german pe autostradă? Majoritatea covârşitoare stă pe prima bandă. Banda a doua este folosită pentru depăşire. Rar ai să vezi pe cineva mergând numai pe banda a doua. Prin urmare, rar ai să vezi depăşiri pe dreapta. Cât despre flashuri... nu există. Dacă ai ghinionul să primeşti lumini din spate în vreme ce depăşeşti vreo coloană de tiruri, fii sigur că este vreun mitocan din patrie.... Am condus ore în şir cu 130 km pe oră şi m-am odihnit. Spre deosebire, spre exemplu, de drumul până la Piteşti care este chiar obositor. M-am simţit în siguranţă la 130, 140, 150,160 de km pe oră. M-aş fi simţit la fel şi la mai mult dacă m-ar fi ţinut maşina. Remarcabil faptul că, într-o ţară foarte populată, chiar aglomerată, cum este Germania, poţi merge ore în şir pe autostradă fără să vezi vreo localitate. Dacă nu ar exista numeroasele ieşiri de pe autobahn, anunţate şi para-anunţate de sumedenie indicatoare, ai putea crede că te afli într-o ţară depopulată.
Am avut parte şi de o ploaie. Undeva, prin Bavaria. Instinctiv, am simţit nevoia să reduc viteza. Mi-am dat seama că este inutil. Drenajul formidabil al şoselei permite să alergi fără probleme cu 120 km pe oră şi chiar mai mult. Mă gândeam că vom ajunge la Darmstadt cu maşina plină de noroi. Aveam să constat că, dimpotrivă, maşina era mai curată decât la intrarea în Germania. Ăştia nu au noroi? Se pare că nu. N-am văzut noroi nici prin satele lor. Probabil că au ajuns la concluzia că noroiul şi mizeria nu folosesc la nimic bun.
Am ajuns la Darmstadt spre seară. Oboseala drumului era doar o părere. Cum să te simţi ostenit atâta vreme cât şoseaua nu te solicită aproape deloc? Tot ce ai de făcut este să te ţii de volan şi să fii atent la indicatoarele redundante care se înşiră în lungul autostrăzii. Practic, nu ai cum să ratezi destinaţia. Totul este explicat clar, nu te poţi rătăci. Cu condiţia să te debarasezi de nesiguranţa de acasă. Din pricina asta am trecut prin Darmstad şi pe lângă el fără să vedem oraşul. În loc să urmăm indicatoarele, ne-am lăsat purtaţi de instinct. De impresia că vom nimeri mai bine dacă luăm alt drum. Din pricina asta ne-am învârtit aproape o oră prin periferiile oraşului, fără să vedem oraşul. În cele din urmă am nimerit adresa. Poate că am avut şi noroc. Sau zeii s-au plictisit să râdă de noi şi ne-au deschis ochii.
Matildenhohe, undeva pe un deal, după cum spune şi numele străzii. Acolo unde gazdele noastre ne aşteptau deja. În sfârşit, vorbeam româneşte din nou. Am descărcat bagajele, am intrat în blocul cochet în care urma să stăm aproape o săptămână. Am privit ferestrele celorlalte apartamente. Nu am observat nici o mutră iscoditoare, nici o privire suspicioasă.
Târziu, în noapte, pe terasa apartamentului, fumez ultima ţigară. Chiar peste drum este parcarea în care am lăsat maşina. Interesant să observi numerele celorlalte maşini, toate încep cu DA. Una singura are plăcuţele cu IF. Dacă am fi folosit sistemul german de înmatriculare ar fi trebuit ca numărul maşinii mele să înceapă cu CHI. Ar fi avut mai multă noimă şi am să vă explic şi de ce. Dar nu acum. Mâine sau în altă zi.
miercuri, 29 octombrie 2008
Chitila - Darmstadt, tur - retur (2) - Budapesta
Cum vizitezi un oras străin, în care nu ai mai fost niciodată? Dacă oraşul se respectă, te urci într-un autobuz turistic, cu un traseu dinainte stabilit. Hop-on, hop-off. Sau recurgi la sfaturile localnicilor. S-au, pur şi simplu, porneşti bezmetic pe străzi, fără să întrebi nimic, pe nimeni. Sau aplici toate cele trei metode.
Am ascultat de sfatul gazdelor noastre de la pensiunea Beatrix şi am luat tramvaiul până în Piaţa Moscova. De acolo, cu metroul, am trecut pe sub Dunăre, în Pesta. Autobuzele hop-on hop off au avantajul că îţi permit să cobori în punctele de staţie, să zăboveşti o vreme în locul respectiv după care să continui traseul cu autobuzul următor.
În Budapesta mi-au plăcut clădirile. Faţade frumoase, imperiale, curate şi bine îngrijite. Multă verdeaţă. Oraş aglomerat dar în care nu te simţi înghesuit. Alături de un mare bulevard poţi descoperi tihna unei terase liniştite, de pe care poţi admira curgerea Dunării.
O remarcă pentru Piaţa Eroilor care este, cu adevărat, monumentală şi splendidă. Plus vizita la Citadelă. Acolo unde se deschide, cred eu, cea mai frumoasă privelişte a întregului oraş. Budapesta văzută de sus reprezintă unul dintre spectacolele care nu trebuiesc ratate sub nici un motiv.
O bere pe malul Dunării, o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre, Palatul Parlamentului, insula Margareta, podurile peste Dunăre, un buştean plutind pe apă, adus de cine ştie de unde, o familie de vorbitori de germană, soţ, soţie plus vreo cinci copii care au făcut orice numai să admire peisajul nu. Soarele spre asfinţit.
Străzi înguste, schimbă euro în forinţi, pe străzi, capace de canal care puteau să stea la fel de bine şi într-un muzeu de artă, un tânăr care cânta la o orgă, într-o piaţă oarecare. Şi statuia lângă care am stat şi pe care am ţinut-o de mână. Pe o bancă, lângă un arbore, o fată din metal oferea de mâncare unui câine din acelaşi material. M-am aşezat lângă ea, obosit de alergătura zilei. Şi i-am povestit ce cred eu despre oraşul ei. Şi despre oamenii din jur. M-a ascultat liniştită, cu răbdarea sustanţei din care era alcătuită. Eu cred că ne-am împrietenit. Am simţit asta atingându-i degetele fine, din metal. Poate că, demult, trupul ei, frumos aşezat pe o bancă, fusese un fier de sabie sau de tun. Am simţit că lucrurile urâte, din vechime, de pe vremea când oamenii lucrau săbii sau puşti, pălesc în faţa gestului acelei statui.
Înapoi, în piaţa Moscova. Pe jos, prin Buda. Străzi cu aspect de alee de parc. Case înecate în verdeaţă. O înserare liniştită peste un oraş mare dar deloc agitat. Aşa am încheiat a doua zi. Urcând spre cameră, la pensiune, am remarcat pe un perete o hartă veche. Ungaria Mare. O hartă frumos desenată, cu patina timpului pe ea. Şi, interesant lucru, n-am simţit nici un disconfort. Mi-am spus că istoria nu poţi să o modifici, nu poţi să o ignori. Nu-ţi rămâne de făcut decât să ţi-o asumi. Cândva Ungaria a fost Mare. Şi România a fost Mare, tot cândva. Dar să doreşti să te întorci în trecut, cu orice preţ, mi se pare un lucru de prost gust. Trecutul poate fi acceptat, contemplat şi, eventual, admirat. Dar niciodată repetat. O naţiune poate fi Mare, chiar măreaţă, prin suma sufletelor oamenilor săi. Încrâncenarea şi ura, nu fac altceva decât să transforme o naţie, un neam, în ceva mic, de dimensiunea unei colecţii de triburi arţăgoase şi puse veşnic pe scandal. Măreţia şi maiestatea unui popor NU trebuie să aibă ca măsură lungimea sabiei sau numărul săgeţilor slobozite în decursul vremilor. Mai deranjează pe cineva, astăzi, harta Imperiului Roman?
Cum să mă simt ofensat de acea hartă atâta vreme cât fata de la recepţie ne-a zâmbit şi ne-a întrebat cum ne-a plăcut şi cum ne-am simţit în Budapesta.
A doua zi urma să pornim devreme spre Austria.
Am ascultat de sfatul gazdelor noastre de la pensiunea Beatrix şi am luat tramvaiul până în Piaţa Moscova. De acolo, cu metroul, am trecut pe sub Dunăre, în Pesta. Autobuzele hop-on hop off au avantajul că îţi permit să cobori în punctele de staţie, să zăboveşti o vreme în locul respectiv după care să continui traseul cu autobuzul următor.
În Budapesta mi-au plăcut clădirile. Faţade frumoase, imperiale, curate şi bine îngrijite. Multă verdeaţă. Oraş aglomerat dar în care nu te simţi înghesuit. Alături de un mare bulevard poţi descoperi tihna unei terase liniştite, de pe care poţi admira curgerea Dunării.
O remarcă pentru Piaţa Eroilor care este, cu adevărat, monumentală şi splendidă. Plus vizita la Citadelă. Acolo unde se deschide, cred eu, cea mai frumoasă privelişte a întregului oraş. Budapesta văzută de sus reprezintă unul dintre spectacolele care nu trebuiesc ratate sub nici un motiv.
O bere pe malul Dunării, o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre, Palatul Parlamentului, insula Margareta, podurile peste Dunăre, un buştean plutind pe apă, adus de cine ştie de unde, o familie de vorbitori de germană, soţ, soţie plus vreo cinci copii care au făcut orice numai să admire peisajul nu. Soarele spre asfinţit.
Străzi înguste, schimbă euro în forinţi, pe străzi, capace de canal care puteau să stea la fel de bine şi într-un muzeu de artă, un tânăr care cânta la o orgă, într-o piaţă oarecare. Şi statuia lângă care am stat şi pe care am ţinut-o de mână. Pe o bancă, lângă un arbore, o fată din metal oferea de mâncare unui câine din acelaşi material. M-am aşezat lângă ea, obosit de alergătura zilei. Şi i-am povestit ce cred eu despre oraşul ei. Şi despre oamenii din jur. M-a ascultat liniştită, cu răbdarea sustanţei din care era alcătuită. Eu cred că ne-am împrietenit. Am simţit asta atingându-i degetele fine, din metal. Poate că, demult, trupul ei, frumos aşezat pe o bancă, fusese un fier de sabie sau de tun. Am simţit că lucrurile urâte, din vechime, de pe vremea când oamenii lucrau săbii sau puşti, pălesc în faţa gestului acelei statui.
Înapoi, în piaţa Moscova. Pe jos, prin Buda. Străzi cu aspect de alee de parc. Case înecate în verdeaţă. O înserare liniştită peste un oraş mare dar deloc agitat. Aşa am încheiat a doua zi. Urcând spre cameră, la pensiune, am remarcat pe un perete o hartă veche. Ungaria Mare. O hartă frumos desenată, cu patina timpului pe ea. Şi, interesant lucru, n-am simţit nici un disconfort. Mi-am spus că istoria nu poţi să o modifici, nu poţi să o ignori. Nu-ţi rămâne de făcut decât să ţi-o asumi. Cândva Ungaria a fost Mare. Şi România a fost Mare, tot cândva. Dar să doreşti să te întorci în trecut, cu orice preţ, mi se pare un lucru de prost gust. Trecutul poate fi acceptat, contemplat şi, eventual, admirat. Dar niciodată repetat. O naţiune poate fi Mare, chiar măreaţă, prin suma sufletelor oamenilor săi. Încrâncenarea şi ura, nu fac altceva decât să transforme o naţie, un neam, în ceva mic, de dimensiunea unei colecţii de triburi arţăgoase şi puse veşnic pe scandal. Măreţia şi maiestatea unui popor NU trebuie să aibă ca măsură lungimea sabiei sau numărul săgeţilor slobozite în decursul vremilor. Mai deranjează pe cineva, astăzi, harta Imperiului Roman?
Cum să mă simt ofensat de acea hartă atâta vreme cât fata de la recepţie ne-a zâmbit şi ne-a întrebat cum ne-a plăcut şi cum ne-am simţit în Budapesta.
A doua zi urma să pornim devreme spre Austria.
luni, 8 septembrie 2008
Bosonii Higgs si prostia umana
Exista, intre cele doua, o diferenta majora. Pe numitii bosoni (ai lui Higgs sau ai lui Dumnezeu, cum metaforic i-au mai numit fizicienii), nu i-a vazut nimeni pana acum dar apar cam in toate modelele teoretice care incearca sa explice Universul. Prostia umana, in schimb, exista la tot pasul dar o respingem cu oroare pentru ca, nu-i asa, suntem fiinte inzestrate cu ratiune, prin urmare nu ar trebui sa fim... hmmm... batuti in cap.
M-am distrat in ultimele zile citind articole din presa online si care aveau ca subiect LHC (Large Hadron Collider) si pornirea lui iminenta pe data de 10 septembrie. Comentariile cititorilor (indiferent de publicatie) erau, in mare majoritate, cel putin hilare daca nu intristator de stupide.
Ce zice presa:
"Sfarsitul lumii incepe pe 10 septembrie"
De ce? se intreaba lumea. Pai... d-aia. Ca la CERN savantii nebuni au intocmit o fabrica de gauri negre in care au bagat nu mai putin de 3 miliarde de euro. Asa zice presa. 3 miliarde de euro ca sa facem gauri negre. Ce-s alea? Stim cu totii: niste gauri negre. Dar care au proprietatea de a genera sfarsitul lumii. Cum? Sugand materia. De ce? eh... zice presa si am vazut si pe Discovery. Gaura neagra e flamanda, suge materia si implicit si pe noi pentru ca, nu-i asa, suntem alcatuiti din materie. Asadar, o sa fim supti. Intr-o clipa. Scenariul arata cam asa: la CERN, dupa ce savantii aia dilii ciocnesc cu mare iuteala niste protoni sau neutroni sau ceva asemanator, va aparea o gaura neagra vorace si care, la fel ca in bancul cu Scufita Rosie, va incepe sa se rasteasca la noi: AM SA TE MANANC! Si nu te pui cu gaura cand ea vrea sa te manance. E nasol cand ne mananca gaura. In fine...
Presa, obiectiva si neutra, dupa cum o stim, s-a grabit sa ne previna despre fenomen. Readactori, mai mult sau mai putin in tema, au incropit niste fraze din care un nespecialist nu poate sa inteleaga decat faptul ca musai pe 10 septembrie la ora zece , o gaura neagra va devora planeta Pamant, Luna, planeta Marte, Soarele, Alfa Centauri cu Proxima cu tot, si, din aproape in aproape, stelele din jur si imprejur si intreaga galaxie. Si asa mai departe pana cand intregul Univers se va scufunda in gaurica cea neagra si obtinuta de nebunii de savanti.
Imediat dupa ce articolele cu pricina si-au gasit loc in spatiul virtual, s-au starnit zeci de Casandre care au si prins sa boceasca a paguba. Am citit comentarii de toate felurile, unele raspunsuri la articole chiar explicau frumos si pe intelesul tuturor ca nu se va intampla nici o catastrofa acolo. Degeaba. Majoritatea celor care se bagau in seama (pe forumurile principalelor ziare online si care furnizasera articole apocaliptice) simteau nevoia sa injure gros si vartos fizica, dar si chimia si matematica, in general stiinta care, in creierii acestor comentatori, se face vinovata (ea, stiinta) de toate bubele lumii. Se exprimau idei care mai de care mai fantasmagorice, se amestecau profetii din biblie (care profetii nici nu exista dar da bine sa zicem ca stim de ele si ca ele, profetiile, admit faptul ca vine sfarsitul lumii... curand) cu catrenele lui Nostradamus, pareri personale care descriau in detaliu ce se va intampla in LHC, ipoteze si teoreme cu sumedenie de corolare. In general tonul celor care iau atitudine pe forumuri este categoric, doct si apodictic. Marea majoritate pare incredintata ca pe 10 septembrie vine sau incepe (o nuanta interesanta) sfarsitul lumii. Spun pare pentru ca, in realitate, nimeni nu este convins de asta. Altminteri ar fi trebuit sa asistam la un flux uman insemnat catre biserici, bunaoara. Sau la acte de caritate bizare. Nimic din toate acestea. Lumea isi vede de ale ei.
Atunci de ce stiinta este atacata cu atata osardie de populatia forumista? Presupun ca aici intervine prostia umana. Ar fi fost comod pentru oricine sa caute oarece informatii suplimentare despre LHC si sa constate ca nici pomeneneala de gauri negre. Nicidecum nu vine sfarsitul lumii. Nu, nu este suficient ca niste minti lucide incearca sa spuna adevarul. Prostia umana, camuflata in istetime si suficienta isi face de cap pe forumuri. Fizicienii sunt niste idioti, in general stiinta este corupta si izvor de suferinta (cum poate fi corupta matematica este un mister pentru mine) samd. Uita desteptii de pe forumuri ca, de fapt, nu stiinta este imorala ci oamenii care se slujesc de ea. Nu fizicienii sunt idioti ci aceia care nu pricep ce foloase au ei de pe urma faptului ca niste hadroni se izbesc cu mare viteza. La ce ne trebuie sa stim cum s-a nascut Universul, se intreaba unii. La ce ne trebuie sa stim, in general ceva? Dupa logica acestor trogloditi stiinta ar fi trebuit sa se inchida in antichitate. Pamantul este plat, la fel cum de plata le este si mintea si viata si apa pe care o beau.
Fizicienii vor pune in evidenta, sau nu, ipoteticul boson Higgs. Daca el exista s-ar putea ca, in anii viitori, sa avem parte de surprize interesante. Si de aplicatii in viata de zi cu zi care astazi ar putea parea ca tin de magie. Acest lucru nu ii va impiedica pe cei care afirma acum raspicat cum ca LHC ar trebui inchis (iar fizicienii, eventual, lapidati in public), sa se foloseasca de noile inventii si gaselnite. Pentru ca, dragii mei, prostia umana, imateriala si diafana dar in cantitati cosmice, este in stare sa se plieze pe orice. Daca numitul boson se incapataneaza sa stea pitit... Asta nu va afecta cu nimic bigotismul si aiureala din capul Casandrelor. Prostia este imuna si opaca la orice fel de bosoni, hadroni, fermioni si ce or mai fi ei.
Vor spune unii ca lumea este gresit informata si de aici confuzia legata de LHC. Asadar nu este vorba despre prostie. Ba da, zic eu, este vorba despre prostie. Pentru ca nimic nu ii impiedica pe respectivii sa caute sa afle mai mult despre subiectul cu pricina. Dar este mai comod sa ne vaicarim ca, iata, ne pica in cap drobul de sare in loc sa ne uitam daca, intr-adevar, exista vreun drob de sare.
Oricat s-ar stradui fizicienii, oamenii de stiinta in general, nu vor reusi sa starpeasca prostia umana cu bosoni Higgs. Din acest punct de vedere, da, LHC poate fi considerat un esec. Stim cu totii, nu-i asa, de la Asimov citire, ca "Impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar"
M-am distrat in ultimele zile citind articole din presa online si care aveau ca subiect LHC (Large Hadron Collider) si pornirea lui iminenta pe data de 10 septembrie. Comentariile cititorilor (indiferent de publicatie) erau, in mare majoritate, cel putin hilare daca nu intristator de stupide.
Ce zice presa:
"Sfarsitul lumii incepe pe 10 septembrie"
De ce? se intreaba lumea. Pai... d-aia. Ca la CERN savantii nebuni au intocmit o fabrica de gauri negre in care au bagat nu mai putin de 3 miliarde de euro. Asa zice presa. 3 miliarde de euro ca sa facem gauri negre. Ce-s alea? Stim cu totii: niste gauri negre. Dar care au proprietatea de a genera sfarsitul lumii. Cum? Sugand materia. De ce? eh... zice presa si am vazut si pe Discovery. Gaura neagra e flamanda, suge materia si implicit si pe noi pentru ca, nu-i asa, suntem alcatuiti din materie. Asadar, o sa fim supti. Intr-o clipa. Scenariul arata cam asa: la CERN, dupa ce savantii aia dilii ciocnesc cu mare iuteala niste protoni sau neutroni sau ceva asemanator, va aparea o gaura neagra vorace si care, la fel ca in bancul cu Scufita Rosie, va incepe sa se rasteasca la noi: AM SA TE MANANC! Si nu te pui cu gaura cand ea vrea sa te manance. E nasol cand ne mananca gaura. In fine...
Presa, obiectiva si neutra, dupa cum o stim, s-a grabit sa ne previna despre fenomen. Readactori, mai mult sau mai putin in tema, au incropit niste fraze din care un nespecialist nu poate sa inteleaga decat faptul ca musai pe 10 septembrie la ora zece , o gaura neagra va devora planeta Pamant, Luna, planeta Marte, Soarele, Alfa Centauri cu Proxima cu tot, si, din aproape in aproape, stelele din jur si imprejur si intreaga galaxie. Si asa mai departe pana cand intregul Univers se va scufunda in gaurica cea neagra si obtinuta de nebunii de savanti.
Imediat dupa ce articolele cu pricina si-au gasit loc in spatiul virtual, s-au starnit zeci de Casandre care au si prins sa boceasca a paguba. Am citit comentarii de toate felurile, unele raspunsuri la articole chiar explicau frumos si pe intelesul tuturor ca nu se va intampla nici o catastrofa acolo. Degeaba. Majoritatea celor care se bagau in seama (pe forumurile principalelor ziare online si care furnizasera articole apocaliptice) simteau nevoia sa injure gros si vartos fizica, dar si chimia si matematica, in general stiinta care, in creierii acestor comentatori, se face vinovata (ea, stiinta) de toate bubele lumii. Se exprimau idei care mai de care mai fantasmagorice, se amestecau profetii din biblie (care profetii nici nu exista dar da bine sa zicem ca stim de ele si ca ele, profetiile, admit faptul ca vine sfarsitul lumii... curand) cu catrenele lui Nostradamus, pareri personale care descriau in detaliu ce se va intampla in LHC, ipoteze si teoreme cu sumedenie de corolare. In general tonul celor care iau atitudine pe forumuri este categoric, doct si apodictic. Marea majoritate pare incredintata ca pe 10 septembrie vine sau incepe (o nuanta interesanta) sfarsitul lumii. Spun pare pentru ca, in realitate, nimeni nu este convins de asta. Altminteri ar fi trebuit sa asistam la un flux uman insemnat catre biserici, bunaoara. Sau la acte de caritate bizare. Nimic din toate acestea. Lumea isi vede de ale ei.
Atunci de ce stiinta este atacata cu atata osardie de populatia forumista? Presupun ca aici intervine prostia umana. Ar fi fost comod pentru oricine sa caute oarece informatii suplimentare despre LHC si sa constate ca nici pomeneneala de gauri negre. Nicidecum nu vine sfarsitul lumii. Nu, nu este suficient ca niste minti lucide incearca sa spuna adevarul. Prostia umana, camuflata in istetime si suficienta isi face de cap pe forumuri. Fizicienii sunt niste idioti, in general stiinta este corupta si izvor de suferinta (cum poate fi corupta matematica este un mister pentru mine) samd. Uita desteptii de pe forumuri ca, de fapt, nu stiinta este imorala ci oamenii care se slujesc de ea. Nu fizicienii sunt idioti ci aceia care nu pricep ce foloase au ei de pe urma faptului ca niste hadroni se izbesc cu mare viteza. La ce ne trebuie sa stim cum s-a nascut Universul, se intreaba unii. La ce ne trebuie sa stim, in general ceva? Dupa logica acestor trogloditi stiinta ar fi trebuit sa se inchida in antichitate. Pamantul este plat, la fel cum de plata le este si mintea si viata si apa pe care o beau.
Fizicienii vor pune in evidenta, sau nu, ipoteticul boson Higgs. Daca el exista s-ar putea ca, in anii viitori, sa avem parte de surprize interesante. Si de aplicatii in viata de zi cu zi care astazi ar putea parea ca tin de magie. Acest lucru nu ii va impiedica pe cei care afirma acum raspicat cum ca LHC ar trebui inchis (iar fizicienii, eventual, lapidati in public), sa se foloseasca de noile inventii si gaselnite. Pentru ca, dragii mei, prostia umana, imateriala si diafana dar in cantitati cosmice, este in stare sa se plieze pe orice. Daca numitul boson se incapataneaza sa stea pitit... Asta nu va afecta cu nimic bigotismul si aiureala din capul Casandrelor. Prostia este imuna si opaca la orice fel de bosoni, hadroni, fermioni si ce or mai fi ei.
Vor spune unii ca lumea este gresit informata si de aici confuzia legata de LHC. Asadar nu este vorba despre prostie. Ba da, zic eu, este vorba despre prostie. Pentru ca nimic nu ii impiedica pe respectivii sa caute sa afle mai mult despre subiectul cu pricina. Dar este mai comod sa ne vaicarim ca, iata, ne pica in cap drobul de sare in loc sa ne uitam daca, intr-adevar, exista vreun drob de sare.
Oricat s-ar stradui fizicienii, oamenii de stiinta in general, nu vor reusi sa starpeasca prostia umana cu bosoni Higgs. Din acest punct de vedere, da, LHC poate fi considerat un esec. Stim cu totii, nu-i asa, de la Asimov citire, ca "Impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar"
vineri, 8 august 2008
Chitila - Darmstadt, tur - retur (1) - Drumul
Am descoperit Romania in momentul in care am intrat in Ungaria. Mi-am descoperit propria tara prin lipsa ei. Dupa un drum de aproape 600 de kilometri. 12 ore mi-au luat ca sa ajung din Chitila la Cenad. In aceste 12 ore am alergat pe A1, am trecut de Pitesti prin niste transee care tineau loc de strazi. Daca vreun regizor ar fi considerat de cuviinta sa faca un film de razboi sau un sefe postapocaliptic, acolo ar fi fost locul ideal. Dupa Pitesti a urmat, firesc, Rm Valcea si Valea Oltului. Primul popas, in defileul Oltului. Am remarcat terasele orientate spre sosea. Nimeni nu s-a gandit ca, poate, cei care fac un popas in zona ar vrea sa vada Oltul si nu asfaltul soselei. Apoi Sibiul (care se va dovedi infernal la intoarcere) si un lung drum prin Ardeal, catre Timisoara. Multe gropi, multe blocaje (desi era duminca!). Mancarea mediocara prin locurile in care am oprit. Orase anoste dar relativ curate (Deva pare a se stradui un pic mai mult decat alte orase in a arata bine). In fine, Timisoara. Imediat ce am iesit din Timisoara ceva a inceput sa se schimbe. Poate aerul dupa-amiezii sa fi fost de vina, poate asfaltul ceva mai ingrijit. Am trecut prin Cenad si dupa cativa kilometri de alergat prin campie am ajuns la frontiera. O singura oprire la intrarea in Ungaria, vamesii unguri ne-au verificat pasapoartele si ne-au urat calatorie placuta mai departe. Zambind si in limba romana. In Ungaria, ca si in Romania, se plateste o taxa de drum. Am dat 10 euro ca sa avem acces pe soselele unguresti. Vigneta era valabila 4 zile. Am aflat apoi ca daca o plateam in forinti ieseam mai ieftin. Si, dintr-o data, am descoperit Romania... prin lipsa. Drumul era bine intretinut. Iarba parea chiar altfel colorata, cumva mai verde. Am remarcat lipsa buruienilor de pe marginea drumului. Romania se estompa incet, in urma noastra. Se ascundea in culoarea verde a ierbii, in asfaltul de calitate al soselei unguresti, in marcajele rutiere plantate astfel incat sa nu te ratacesti decat daca vrei neaparat. Granita dintre Romania si Ungaria in acea zona a fost stabilita in urma unor conventii. Nu pe baza unui hotar natural. Pamantul, solul, are aceiasi structura si in Romania si in Ungaria. Ce facea oare diferenta vizibila dintre cele doua tari? Poate zambetul vamesilor unguri? Poate iarba tunsa pe tot parcusul pana la Szeged? Poate marcajele rutiere? Poate satele unguresti, nu cu mult mai rasarite decat cele romanesti prin care abia trecusem, dar mult mai ingrijite si mai curate? Am trecut de Szeged si am intrat pe M5. Am ajuns la Budapesta pe inserat. Intrarea de pe M5 se face relativ usor, te trezesti dintr-o data intr-un oras mare, cu blocuri mai mult sau mai putin frumoase. O periferie oarecare a Budapestei. Am pus lipsa ambuteiajelor pe seama faptului ca era duminica. Apoi, dintr-o data am intrat intr-un oras croit cu buna stiinta pentru folosul oamenilor. Cladiri frumoase, multa verdeata, bulevarde largi... Dupa 14 ore de drum descopeream un oras care voia sa-mi demonstreze cat de frumos este, in ciuda oboselii stranse sub pleoape. Nu aveam nimic aranjat, nici o rezervare, era deja ora 21:30. Ma aflam intr-un oras interesant dar strain, fara sa cunosc limba, fara sa am un forint in buzunar, cu bancile inchise... Se pare ca in Budapesta nu exista primejdia de a dormi sub cerul liber. Multe indicatoare aratau directii catre diferite pensiuni. Pe oricare strada intram, exista cel putin un indicator care recomanda o pensiune sau alta. Am ales la intamplare, un nume. Beatrix. Ok, o pensiune pe nume Beatrix, undeva pe malul drept al Dunarii, adica in Buda. O revelatie. Malul drept al Dunarii pare a fi un codru urias in care s-au ratacit tot felul de vile, castele sau blocuri cochete. Cand am ajus la Beatrix deja se intunecase binisor. La receptie am fost intampinati cu un zambet. Dialogul a continuat, natural, in engleza. Da, dorim o camera. Costa 70 de euro cu mic dejun inclus. Perfect. Apoi, vorbind romaneste intre noi, am decis sa stam doua nopti. Neasteptat, receptionera ne-a raspuns in romana. De ce nu? mi-am spus. Undeva, in Budapesta, intr-o pensiune aleasa la intamplare, receptionera ne vorbeste in romaneste. Si chiar foarte corect. Amabila, desi parea obosita, ne-a prezentat camera, ne-a explicat obiceiurile casei si ne-a facut cateva recomandari pentru a doua zi... Ceva mai tarziu, in camera, am baut un tuborg (romanesc, ha ha) si am urmarit stirile in limba maghiara. Nu am vazut nici o crima relatata pe postul lor de teve desi ora inaintata nu ar fi scandalizat probabil CNA-ul maghiar. Sau poate ca da? In fine, stirile lor prezentau lucruri pasnice. Ceva mai tarziu, a inceput ploaia. O ploaie de vara. Asa am adormit si am inchis prima zi.
luni, 4 august 2008
Romania
Am revenit in tara dupa trei saptamani de Europa. Trei saptamani de normalitate. Am vazut pe rand: Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Elvetia. Au fost locuri in care m-am simtit acasa. In Budapesta, spre exemplu. Au fost locuri care m-au impresionat prin firesc, liniste si normalitate. As putea sa dau nume, locuri de bifat pe harta. Deocamdata nu am sa fac asta. M-am indragostit de Germania. Nu m-a impresionat Elvetia. Nu mi-a placut in mod deosebit Luxemburgul. Am fost fascinat de Budapesta... Toate acestea au trecut. Am revenit in tara. Si unul dintre primele lucruri pe care le-am facut aici a fost sa pun mana pe telefon si sa sun la Teledon. Nu vreau sa dau vreo semnificatie anume gestului meu. Pur si simplu asa s-a intamplat.
vineri, 20 iunie 2008
Barcelona
Atat de aproape si atat de departe. Ca un vis. Doua zile in Barcelona au dimensiunea unui vis. Atat de aproape si atat de departe.
Intalnire - Chitila - Iunie
Pe 28 iunie ne intalnim la mine, in Chitila. Ca de obicei, micii si berea sunt din parte a casei.
sâmbătă, 7 iunie 2008
Expeditie
Am de gand sa trimit peste Marele Ocean Atlantic niste exemplare din Vremea Renuntarii. Singura adresa pe care o cunosc este a lui Liviu Paciuga. Prin urmare, ii rog pe cei care doresc sa se desfete cu volumul cu pricina sa-mi trimita prin e-mail adresele lor. Costurile de expeditie le voi suporta eu. Ar fi bine ca lucrul acesta sa se intample pana la sfarsitul lunii.
Concurs cu premii?
Urmatoarea intalnire din Chitila va fi pe 28 iunie (sambata). Pana la data acestei postari si-au anuntat intentia de a participa urmatoarele personaje: Cristian Tamas, Sorin Camner, Dan Mihai Pavelescu, Danut Ungureanu, Cristian Lazarescu, Cristian Teodorescu, Vali Dragu. S-au aratat interesati de acest eveniment si Michael Haulica, Horia Nicola Ursu, Sorin Repanovici. Avand in vedere ca intalnirile vor fi lunare, altfel spus, periodice, m-am gandit sa organizez un concurs (cu premii?) prin care sa stabilim un nume pentru acest eveniment. Numele se va transforma in marca (sau brand, cum doriti). Din juriu vor face parte toti cei care vor veni pe 28 iunie. Raspunderea pentru ce vor hotari invitatii am sa mi-o asum eu.
Habar n-am in ce vor consta premiile. Ne gandim la fata locului. Poate ne rezumam la ovatii. Sau poate decidem sa amplasam o statuie a celui care castiga concursul, undeva prin gradina. Si daca tot vorbim despre statui, pot participa si doamnele la concurs, fireste. In acest caz ne vom limita la cariatide.
Ca de obicei, berea si micii sunt din partea casei.
Habar n-am in ce vor consta premiile. Ne gandim la fata locului. Poate ne rezumam la ovatii. Sau poate decidem sa amplasam o statuie a celui care castiga concursul, undeva prin gradina. Si daca tot vorbim despre statui, pot participa si doamnele la concurs, fireste. In acest caz ne vom limita la cariatide.
Ca de obicei, berea si micii sunt din partea casei.
marți, 3 iunie 2008
Alegeri locale 2008
Am fost si am votat. In Ilfov, ca acolo stau. Intr-un oras lipit de Bucuresti si care se cheama Chitila. Am stampilat niste hartii care urmau sa propulsesze niste oameni in niste pozitii importante. Dar nu pentru oamenii aia m-am dus la vot. M-am dus pentru ca in decembrie '89, alti oameni au murit fara sa aiba habar ce insemana sa mergi sa votezi ceva. Au murit zbierand LIBERTATE fara sa aiba habar ce inseamna libertatea. Am zis ca daca stampilez niste hartii le cinstesc memoria. Daca nu ma duc sa votez, oamenii aia mor definitiv. Asa mi-am spus. Sigur, mi-as fi dorit sa am ce alege. Am spus ca stampilez acum niste oameni care nu au murit in 89. Asta era singura oferta. Daca ar fi fost dupa mine i-as fi votat pe cei care au luat in cap sau in piept un glonte manufacturat in patria noastra scumpa si aruncat spre ei de un stimat concetatean. Oamenii aia care in 89 au decedat din cauza de LIBERTATE nu mai pot fi alesi. Pacat.
Zic unii ca nu merita sa mergi la vot. Ca oricum hotii si ticalosii ies in fata. Se poate. Eu cred ca, indiferent ce oferta avem, merita sa stampilezi niste hartii, o data la patru ani. Nu ca nu ar conta cine iese primar sau presedinte de consiliu judetean sau simplu consilier. Dar, imi spun eu, atunci cand pun stampila pe hartiile acelea numite buletine de vot, simt ca ii aduc un pic la viata pe cei care ar fi trebuit sa fie alesi. Cabina de vot nu este altceva decat un minuscul templu. In templu ne cinstim mortii. Nemernicii sunt pe pamant. Martirii stau in cer. Chiar daca le pasa, ei nu pot alege nimic. Pot alege eu, care nu am murit in 89. Pot alege in locul lor. Asa mi-am spus. Asa am facut. Voi, cei care cititi aceste randuri, ce ati facut?
Am votat apoi m-am dus acasa si am ascultat un cantec. Acolo, in cantec, zicea asa:
"Ar trebui să vină-n fruntea ţării
Cei ce-au murit în 45 de ani
Sfârşiţi de terorismul mutilării
Acestei naţii blânde de golani"
Si mai zicea:
"Şi poate vor veni-napoi
Măcar să stăm cu ei un pic la sfat
Aceeaşi sfinţi în calendare noi
Copii noştri ce-au murit curat"
Zic unii ca nu merita sa mergi la vot. Ca oricum hotii si ticalosii ies in fata. Se poate. Eu cred ca, indiferent ce oferta avem, merita sa stampilezi niste hartii, o data la patru ani. Nu ca nu ar conta cine iese primar sau presedinte de consiliu judetean sau simplu consilier. Dar, imi spun eu, atunci cand pun stampila pe hartiile acelea numite buletine de vot, simt ca ii aduc un pic la viata pe cei care ar fi trebuit sa fie alesi. Cabina de vot nu este altceva decat un minuscul templu. In templu ne cinstim mortii. Nemernicii sunt pe pamant. Martirii stau in cer. Chiar daca le pasa, ei nu pot alege nimic. Pot alege eu, care nu am murit in 89. Pot alege in locul lor. Asa mi-am spus. Asa am facut. Voi, cei care cititi aceste randuri, ce ati facut?
Am votat apoi m-am dus acasa si am ascultat un cantec. Acolo, in cantec, zicea asa:
"Ar trebui să vină-n fruntea ţării
Cei ce-au murit în 45 de ani
Sfârşiţi de terorismul mutilării
Acestei naţii blânde de golani"
Si mai zicea:
"Şi poate vor veni-napoi
Măcar să stăm cu ei un pic la sfat
Aceeaşi sfinţi în calendare noi
Copii noştri ce-au murit curat"
duminică, 11 mai 2008
Am facut-o si pe asta...
...si am reusit sa-i pun cap la cap pe Cristian Tamas, Cristian Teodorescu, Cristian Lazarescu (ha, cati cristieni in batatura mea?), Mihai Dan Pavelescu, Vali Dragu si Sorin Camner (ordinea este absolut intamplatoare). Parca eram inapoi, in timp, prin anii '80.
Pavelescu s-a jucat cu gratarele, ajutat de Teodorescu. Amandoi s-au crestat cu securea in vreme ce taiau sau confectionau niste surcele. Se poate spune ca a curs sange la petrecerea pe care am organizat-o... o fi de bine, sper.
Lazarescu s-a conversat cu Tamas pe teme inalte si adanci (simultan... cum de se poate una ca asta?) asistati de Dragu si Camner. Ma uitam la ei, cum gandeau si vorbeau in acelasi timp si ma simteam precum Akademos (personajul acela care a pus gradina prorie la bunul plac al unor filozofi).
Berea a curs necontenit din butoiase sau din doze, doamnele (Claudia, Lavinia, Ileana) s-au indeletnicit cu prepararea unor savante salate (patrunjel cu grau zdrobit, spre exemplu) dar si cu depielitarea unor ciuperci care au aterizat pe gratar, alaturi de micii supravegheati cu severitate si din scurt de catre maestrul Pavelescu.
Ca marturie ca asa a fost stau pozele facute de sus-semnatul si (mai ales) cele facute de artistul Vali.
Sigur, nu au venit toti cei pe care i-am chemat, de vina sa fi fost ploaia care ne-a necajit pret de jumatate de ceas. Dar vor veni cu siguranta... Si ei si altii... Sunt bineveniti de pe acum.
miercuri, 7 mai 2008
miercuri, 23 aprilie 2008
Cateva detalii
Lansarea volumului "Vremea renuntarii" va avea loc, asa cum am spus, la Casa Oamenilor de Stiinta (Piata Lahovary fosta Cosmonautilor) pe data de 5 mai la orele 17:00. Va fi de fapt o dubla lansare, in afara de volumul amintit va mai fi prezentat publicului si volumul "SF Unu" al lui Cristian Teodorescu.
vineri, 18 aprilie 2008
In fine
... a aparut volumul. Lansarea va fi, probabil, pe 5 mai in Bucuresti si, posibil, pe 6 mai in Craiova.
sâmbătă, 5 aprilie 2008
Ce cred eu despre summitul NATO
In sfarsit, Romania incepe sa faca Istorie. Dintr-un consumator de Istorie, Romania devine o tara care incepe sa creeze Istorie. Unii l-au comparat pe Basescu cu Churchill. Nu am competenta sa ma pronunt daca este corecta aceasta comparatie. Probabil ca nu si asta deoarece nu poti comensura lucruri diferite. Nu vreau sa-l laud pe Basescu si sa afirm ca este meritul lui exclusiv. Nicidecum. Este meritul intregului neam romanesc. Este meritul "capsunarilor" din Spania (si spun capsunari cu simpatie si nu cu ironie). Este meritul menajerelor romance din Italia, este si meritul lui Costel Busuioc. Este meritul prietenilor mei din Canada si SUA dar si al prietenilor din Romania. Este meritul celui care a scris aceste randuri si al celui care citeste aceste randuri. Este meritul lui Tariceanu si al lui Basescu dar si al impiegatului de miscare din gara Faurei. Sigur, avem multe lucruri care ne dor. Canii vagabonzi (pe care nu ii pot numi comunitari atata vreme cat nu sunt in grija unei comunitati). Avem aurolaci, avem bancheri care se comporta mai rau decat niste camatari. Avem inca multa indolenta si nesimtire si mitocanie. Avem uri si vendete personale. Nu suntem inca impacati cu Dumnezeu. Am strans prea mult venin pe care il improscam oriunde si oricum. Cu toate aceste si dincolo de acestea am reusit sa cream un moment in Istorie. Chiar si cu Cioroianu ca ministru de externe. Eu ii felicit pe toti. Pe Ion Iliescu, pe Traian Basescu, pe Adrian Nastase, pe Razvan Ungureanu, pe romanii din Italia si din Spania si din Groenlanda si de oriunde ar fi ei. II felicit pe dusmanii si pe prietenii mei. Pe cei care ma iubesc deopotriva pe cei care ma urasc. Pentru ca, fir-ar sa fie, iata, am reusit sa facem Istorie. Impreuna. Va multumesc tuturor ca mi-ati dat voie sa simt ceva ce nu credeam posibil. Sa fiu mandru ca sunt un simplu cetatean al Romaniei. Asta cred eu despre summitul NATO.
duminică, 23 martie 2008
Invocarea lui Dumnezeu
Avem obiceiul sa invocam Divinitatea in momentul in care avem de trecut oarece cumpene ale vietii. Il chemam in ajutor pe Dumnezeu in clipele de rascruce. De obicei atunci cand ne asteapta o provocare deosebita. Unii, putini, isi aduc aminte de El dupa ce trec pragul. Cei mai multi rostesc un "multumesc" grabit, atunci cand trec pe langa vreo biserica. Altii nu rostesc nimic.
Foarte putini sunt cei care Il cheama pe Dumnezeu alaturi in momentele de bucurie.
"Doamne, uite, mi s-a prins un visin in gradina, haidem sa ne bucuram impreuna"
"Doamne, am reusit sa-mi impac doi vecini, hadem sa ne veselim impreuna cu ei"
NU, nu avem acest obicei. Din pacate. Cati dintre noi Il invitam pe Dumnezeu la masa? Sau sa fie alaturi de noi cand avem o reusita? Un examen trecut cu succes, vizita unui prieten de departe, prima nota de la scoala a copilului... Toate momentele de bucurie le petrecem, in mare parte si din pacate, fara Dumnezeu.
De parca Dumnezeu are ca unic scop, pe lumea asta, sa arunce cu brichete pe stadioane
Ultima adaugire pe fisa postului lui Dumnezeu a fost facuta de un oarecare Gigi Becali. Divinitatea este responsabila cu salvarea unei echipe anonime de fotbal. Acest lucru se realizeaza cu mijloace specifice. In cazul de fata prin lansarea unei brichete catre tigva unui arbitru. Sigur, realitatea arata ca o hoarda de pitecantropi, intaratata de alta hoarda de pitecantropi, a inceput sa arunce diferite obiecte catre terenul de joc. Divinitatea nu a avut de facut decat sa regleze tirul cu brichete catre scafarlia acelui arbitru. Exemple au mai fost. Sa ne aducem aminte cum a murit Ahile... O sageata slobozita de Paris si dotata cu ghidaj zeiesc.
Sigur, Ahile a murit intr-un razboi despre care se vorbeste si astazi.
Steaua Bucuresti, echipa pastorita de un oarecare Becali, nu va fi nici macar o nota de subsol a istoriei peste cateva decenii. Dar, dupa spusele stapanului, Dumnezeu s-a simtit dator sa dirijeze cu maxima eficienta o bricheta catre dovleacul arbitrului, aici echivalent cu calcaiul lui Ahile.
Ma ingrozeste aceasta invocare nerusinata a lui Dumnezeu in disputele dintre diverse triburi de neanderthalieni. Chiar credeti ca Divinitatea nu are altceva mai bun de facut decat sa dea cu pietre ori de cate ori vreun muritor oarecare ii cere asta? Prin ce brutele de la Steaua sunt mai bune decat primitivii de la Rapid? Este oare Becali vreun sfant cu trecere pe la Doamne Doamne? Exista cineva care chiar poate sa creada asa ceva? Daca da, e de jale.
Becali nu este mai presus dar nici mai prejos decat un Copos sau un Borcea. Intre ei exista un izomorfism natural desavarsit. Sunt expresii diferite ale aceluiasi individ: omul fara Dumnezeu. Adica un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri, dupa cum spunea Tutea.
Papa Ioan Paul al II-lea afirma despre Romania ca este Gradina Maicii Domnului. Vi-l puteti imagina pe Dumnezeu aruncand cu brichete in aceasta gradina doar pentru a satisface orgoliul unui neica nimeni?
Foarte putini sunt cei care Il cheama pe Dumnezeu alaturi in momentele de bucurie.
"Doamne, uite, mi s-a prins un visin in gradina, haidem sa ne bucuram impreuna"
"Doamne, am reusit sa-mi impac doi vecini, hadem sa ne veselim impreuna cu ei"
NU, nu avem acest obicei. Din pacate. Cati dintre noi Il invitam pe Dumnezeu la masa? Sau sa fie alaturi de noi cand avem o reusita? Un examen trecut cu succes, vizita unui prieten de departe, prima nota de la scoala a copilului... Toate momentele de bucurie le petrecem, in mare parte si din pacate, fara Dumnezeu.
De parca Dumnezeu are ca unic scop, pe lumea asta, sa arunce cu brichete pe stadioane
Ultima adaugire pe fisa postului lui Dumnezeu a fost facuta de un oarecare Gigi Becali. Divinitatea este responsabila cu salvarea unei echipe anonime de fotbal. Acest lucru se realizeaza cu mijloace specifice. In cazul de fata prin lansarea unei brichete catre tigva unui arbitru. Sigur, realitatea arata ca o hoarda de pitecantropi, intaratata de alta hoarda de pitecantropi, a inceput sa arunce diferite obiecte catre terenul de joc. Divinitatea nu a avut de facut decat sa regleze tirul cu brichete catre scafarlia acelui arbitru. Exemple au mai fost. Sa ne aducem aminte cum a murit Ahile... O sageata slobozita de Paris si dotata cu ghidaj zeiesc.
Sigur, Ahile a murit intr-un razboi despre care se vorbeste si astazi.
Steaua Bucuresti, echipa pastorita de un oarecare Becali, nu va fi nici macar o nota de subsol a istoriei peste cateva decenii. Dar, dupa spusele stapanului, Dumnezeu s-a simtit dator sa dirijeze cu maxima eficienta o bricheta catre dovleacul arbitrului, aici echivalent cu calcaiul lui Ahile.
Ma ingrozeste aceasta invocare nerusinata a lui Dumnezeu in disputele dintre diverse triburi de neanderthalieni. Chiar credeti ca Divinitatea nu are altceva mai bun de facut decat sa dea cu pietre ori de cate ori vreun muritor oarecare ii cere asta? Prin ce brutele de la Steaua sunt mai bune decat primitivii de la Rapid? Este oare Becali vreun sfant cu trecere pe la Doamne Doamne? Exista cineva care chiar poate sa creada asa ceva? Daca da, e de jale.
Becali nu este mai presus dar nici mai prejos decat un Copos sau un Borcea. Intre ei exista un izomorfism natural desavarsit. Sunt expresii diferite ale aceluiasi individ: omul fara Dumnezeu. Adica un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri, dupa cum spunea Tutea.
Papa Ioan Paul al II-lea afirma despre Romania ca este Gradina Maicii Domnului. Vi-l puteti imagina pe Dumnezeu aruncand cu brichete in aceasta gradina doar pentru a satisface orgoliul unui neica nimeni?
La capatul lumii
Cu o zi inainte ca Arthur C. Clarke sa inceapa ultima sa calatorie in imaginar, lumini s-au aprins la capatul Universului. Explozii vechi de cateva miliarde de ani. Cumva toate lucrurile se leaga intre ele, asa cum spune Anaxagora, prin dragoste si ura. Dragostea lui Clarke pentru Univers se intoarce, la trecerea sa spre vesnicie, intr-un joc de artificii vechi de miliarde de ani.
miercuri, 19 martie 2008
luni, 17 martie 2008
Cum sa faci...
... camin de apa in Chitila.
Mai intai conceptul. De ce trebuie camin de apa (denumit in continuare CDA) atata vreme cat am sursa independenta de apa? Impact asupra mediului. Analize amanuntite. Lupta surda dintre functional si estetic. Aceasta etapa a durat cateva luni. Sa zicem ca vreo trei. Aceasta aventura a inceput in februarie.
Proiectul. Noi probleme. Cum se proiecteaza o groapa de 1x1x1 metri. In cele din urma este ales amplasamentul caminului de apa. Se alege din cele 52 de proiecte cel care propune realizarea peretilor din beton. Cica este mai ieftin. Etapa asta a durat alte trei luni.
Echipa. Cine va realiza, efectiv, caminul de apa. Sunt identificate diferite solutii de realizare precum si potentiale echipe care sa munceasca la acest proiect faraonic. Toata lumea este dispusa sa dea o mana de ajutor dar nimeni nu are timp. Se poate face intr-o zi? Da, raspund toti. Se poate face intr-o zi dar e pacat. Mi-am dat seama de asta mai tarziu. In cele din urma este ales sa sape groapa un tzigan din vecinatate. Aceasta etapa a durat alte trei luni. Deja este octombrie
Realizarea. Cu un entuziasm aproape incandescent, vecinul meu piperat (la culoare) apare intr-o zi ploioasa, gata sa sape o groapa cubica. Am amanat lucrarea pentru o zi cu soare. A mai trecut o saptamana. In cele din urma proiectul demareaza: tziganul apare insotit de un ajutor, amandoi trepidand de nerabdare sa ma faca beneficiarul unui camin de apa. Nici unul dintre ei nu avea nici un fel de unealta, nici macar un varf de sageata de silex (care oricum ar fi fost inutila). Am aflat ca trebuia sa am un milion de scanduri pentru cofraj. Evident ca am amanat lucrarea, iarasi. Mai trece o saptamana. Timp in care fac rost de scanduri, ciment, nisip si ce mai era nevoie. Dupa care, celebra echipa apare la poarta mea. Lucrul efectiv incepe. Este sapata groapa. Se realizeaza cofrajul. Incredibil, imi spuneam, chiar il vor face intr-o zi... Evident, din momentul in care am fost incredintat ca se va termina totul cu bine, lucrurile au inceput sa merga anapoda. Mai intai, ziua s-a transformat in amurg. Apoi realizarea cimentului s-a dovedit a fi la fel de complicata ca lansarea unui satelit geostationar. Mai trebuiau cateva unelte specifice. Am facut rost: galeti, roaba, lopata, apa etc. Apoi, cand prima sarja de beton a fost gata, vanjosul meu vecin s-a gandit sa rastoarne continutul roabei direct in cofraj. Splendid, venea noaptea si nu puteam lucra la lumina stelelelor. Ar fi iesit o porcarie. Evident, betonul aruncat din avion sau din roaba, totuna, are darul de a modifica subtil aranjamentul geometric al cofrajului. Prin urmare acest capata la inceput o forma usor romboidala pentru ca, in final, sa se stabilizeze la forma unui patrulater oarecare, cu laturile inegale. Perfect. Voi avea un camin de apa avantgardist. Nici o problema, oricum nu mai puteam scoate betonul din groapa ca sa ne jucam iarasi cu el. Si, pentru ca totul sa se incheie perfect, o unealta (un ciocan cumparat de la brico si necesar la realizarea cofrajului) gaseste de cuviinta sa cada in betonul moale. De buna seama ca am aflat despre acest episod abia dupa ce betonul se intarise deja. In plus seful de lucrari a constatat ca nu ajunge nisipul. Deja era noapte. Inca vreo 4 saci de nisip ar fi rezolvat problema definitiv.
Am facut un calcul. Groapa avea dimensiuni aproximative de 1x1x1 metri. Adica un metru cub. Mi se recomandase sa fac rost de 2 (doi) metri cubi de nisip. Nu am inteles atunci, si nici acum, cum poti baga intr-un volum de un metru cub un alt volum de doi metri cubi. Si sa mai ramana si loc.
Am incheiat lucrarile si am amanat pe termen indefinit terminarea caminului de apa. M-am ales, anul trecut, in octombrie sau noiembrie, cu o gaura in pamant de o forma care ar fi dat dureri de cap oricarui geometru, cu peretii betonati ceva mai sus de jumatate, cu mizerie de jur imprejur, cu un ciocan ingropat in ciment precum o capsula a timpului si cu multi nervi. Am gonit echipa sa se duca unde-or vedea cu ochii. Evident, dupa ce le-am platit toata distractia.
Acum doua zile am terminat, in fine, caminul de apa. Dar am folosit alta echipa. Mai trebuia turnat un brau de beton ca sa iasa peste buza gropii o bordura. Evident ca bordura a corectat forma initiala, de patrulater rebel si neinscriptibil a lucrarii originale. Si, evident ca nu a ajuns nisipul. Cine credeti ca mi-a facut rost, in extremis, de nisip? Tzaganul meu simpatic.
Iata-ma, asadar, fericitul posesor al unui camin de apa. Mai trebuie sa vina expertii de la APA sa faca racordul. Mai trebuie sa pun si un capac. Presimt ca toate acestea vor insemna alta distractie. Am sa va tin la curent.
Mai intai conceptul. De ce trebuie camin de apa (denumit in continuare CDA) atata vreme cat am sursa independenta de apa? Impact asupra mediului. Analize amanuntite. Lupta surda dintre functional si estetic. Aceasta etapa a durat cateva luni. Sa zicem ca vreo trei. Aceasta aventura a inceput in februarie.
Proiectul. Noi probleme. Cum se proiecteaza o groapa de 1x1x1 metri. In cele din urma este ales amplasamentul caminului de apa. Se alege din cele 52 de proiecte cel care propune realizarea peretilor din beton. Cica este mai ieftin. Etapa asta a durat alte trei luni.
Echipa. Cine va realiza, efectiv, caminul de apa. Sunt identificate diferite solutii de realizare precum si potentiale echipe care sa munceasca la acest proiect faraonic. Toata lumea este dispusa sa dea o mana de ajutor dar nimeni nu are timp. Se poate face intr-o zi? Da, raspund toti. Se poate face intr-o zi dar e pacat. Mi-am dat seama de asta mai tarziu. In cele din urma este ales sa sape groapa un tzigan din vecinatate. Aceasta etapa a durat alte trei luni. Deja este octombrie
Realizarea. Cu un entuziasm aproape incandescent, vecinul meu piperat (la culoare) apare intr-o zi ploioasa, gata sa sape o groapa cubica. Am amanat lucrarea pentru o zi cu soare. A mai trecut o saptamana. In cele din urma proiectul demareaza: tziganul apare insotit de un ajutor, amandoi trepidand de nerabdare sa ma faca beneficiarul unui camin de apa. Nici unul dintre ei nu avea nici un fel de unealta, nici macar un varf de sageata de silex (care oricum ar fi fost inutila). Am aflat ca trebuia sa am un milion de scanduri pentru cofraj. Evident ca am amanat lucrarea, iarasi. Mai trece o saptamana. Timp in care fac rost de scanduri, ciment, nisip si ce mai era nevoie. Dupa care, celebra echipa apare la poarta mea. Lucrul efectiv incepe. Este sapata groapa. Se realizeaza cofrajul. Incredibil, imi spuneam, chiar il vor face intr-o zi... Evident, din momentul in care am fost incredintat ca se va termina totul cu bine, lucrurile au inceput sa merga anapoda. Mai intai, ziua s-a transformat in amurg. Apoi realizarea cimentului s-a dovedit a fi la fel de complicata ca lansarea unui satelit geostationar. Mai trebuiau cateva unelte specifice. Am facut rost: galeti, roaba, lopata, apa etc. Apoi, cand prima sarja de beton a fost gata, vanjosul meu vecin s-a gandit sa rastoarne continutul roabei direct in cofraj. Splendid, venea noaptea si nu puteam lucra la lumina stelelelor. Ar fi iesit o porcarie. Evident, betonul aruncat din avion sau din roaba, totuna, are darul de a modifica subtil aranjamentul geometric al cofrajului. Prin urmare acest capata la inceput o forma usor romboidala pentru ca, in final, sa se stabilizeze la forma unui patrulater oarecare, cu laturile inegale. Perfect. Voi avea un camin de apa avantgardist. Nici o problema, oricum nu mai puteam scoate betonul din groapa ca sa ne jucam iarasi cu el. Si, pentru ca totul sa se incheie perfect, o unealta (un ciocan cumparat de la brico si necesar la realizarea cofrajului) gaseste de cuviinta sa cada in betonul moale. De buna seama ca am aflat despre acest episod abia dupa ce betonul se intarise deja. In plus seful de lucrari a constatat ca nu ajunge nisipul. Deja era noapte. Inca vreo 4 saci de nisip ar fi rezolvat problema definitiv.
Am facut un calcul. Groapa avea dimensiuni aproximative de 1x1x1 metri. Adica un metru cub. Mi se recomandase sa fac rost de 2 (doi) metri cubi de nisip. Nu am inteles atunci, si nici acum, cum poti baga intr-un volum de un metru cub un alt volum de doi metri cubi. Si sa mai ramana si loc.
Am incheiat lucrarile si am amanat pe termen indefinit terminarea caminului de apa. M-am ales, anul trecut, in octombrie sau noiembrie, cu o gaura in pamant de o forma care ar fi dat dureri de cap oricarui geometru, cu peretii betonati ceva mai sus de jumatate, cu mizerie de jur imprejur, cu un ciocan ingropat in ciment precum o capsula a timpului si cu multi nervi. Am gonit echipa sa se duca unde-or vedea cu ochii. Evident, dupa ce le-am platit toata distractia.
Acum doua zile am terminat, in fine, caminul de apa. Dar am folosit alta echipa. Mai trebuia turnat un brau de beton ca sa iasa peste buza gropii o bordura. Evident ca bordura a corectat forma initiala, de patrulater rebel si neinscriptibil a lucrarii originale. Si, evident ca nu a ajuns nisipul. Cine credeti ca mi-a facut rost, in extremis, de nisip? Tzaganul meu simpatic.
Iata-ma, asadar, fericitul posesor al unui camin de apa. Mai trebuie sa vina expertii de la APA sa faca racordul. Mai trebuie sa pun si un capac. Presimt ca toate acestea vor insemna alta distractie. Am sa va tin la curent.
vineri, 14 martie 2008
Cumani de treaba
Negru Voda (Thocomerius), Basarab I-ul, fratii Asan (care au intemeiat o dinastie in Bulgaria)...
România, în mod normal, ar fi trebuit să se numească Cumania, dacă cumanii n-ar fi fost alungaţi de mongoli. În hărţile europene de la Veneţia, de la Bizanţ, Muntenia întreagă este numită timp de sute de ani Cumania. Dacă n-ar fi fost alungaţi de mongoli, cumanii ar fi fost cei care fondau un stat şi îl numeau Cumania.
Spune Neagu Djuvara (si tare imi este drag)... Si mai departe, tot el zice:
Cumanii dominau de 150 de ani Muntenia şi, probabil, o mare parte din Moldova, dar în legătură cu fraţii lor de dincolo de Nistru. Centrul mare al Imperiului Cuman era în Ucraina de astăzi. De aceea, în limbajul lor turcic, cei de peste Nistru se numeau Cumanii Albi (Cumanii Principali), iar cei care ajunseseră până la Porţile de Fier, în Muntenia, erau Cumanii Negri – ceea ce n-are nici un sens peiorativ. E vorba, pur şi simplu, despre cumanii secundari, periferici. La un moment dat, începe prima tentativă a fiilor şi nepoţilor lui Genghiz Han de atac a Europei. Se pare, însă, că nu aveau de gând să ducă războiul prea departe. Era un fel de tatonare – un prim eseu – ca să vadă cum e rezistenţa acestor state din Rusia şi de mai departe. Acest prim val al lor, în 1223 (mai trăia încă Genghiz Han), se izbeşte de o coaliţie dintre marele cneaz al Rusiei de la Kiev şi cumanii cu care se băteau de sute de ani. Toate bâlinele, toate cântecele bătrâneşti de la ruşi, care vorbesc despre luptele cu polovţii – la cumani se referă. Cumanii sunt polovţii. Aici, însă, în faţa pericolului mongol, se aliază. Această alianţă cumano-rusă este groaznic învinsă pe fluviul Kalka, la nord de Crimeea. 1223... După care mongolii n-au continuat: s-au retras. Era o încercare, ca să vadă cum îi pot învinge. Şi dezastrul a fost uriaş! Au murit vreo 9 mari cneji ruşi în această bătălie, hanul cuman Kuthen şi ginerele său – cneazul de Galiţia reuşind să scape (vedem, iată, că erau înrudiţi aceşti cumani cu slavii, cu aceşti strămoşi ai rutenilor). Când au aflat cumanii de la noi de dezastrul de la Kalka, s-au gândit că trebuie să se pregătească de rezistenţă, pentru că va veni un nou val mongol şi că ei singuri nu vor rezista. Aşa au decis să se pună sub protecţia regelui Ungariei, pe care îl combăteau de 150 de ani şi-i căsăpeau pe misionarii dominicani care treceau Carpaţii şi aşa mai departe. De data aceasta ei au înţeles că trebuie să se facă creştini şi să devină vasalii regelui Ungariei. Se întâmpla în 1228. Şeful cumanilor de la noi, aflat pe undeva pe râul Milcov, scrie regelui Ungariei să trimită grabnic pe arhiepiscopul de Strigonium ca să-i creştineze – în timp ce regele Ungariei avea de zeci de ani această ambiţie. Ungurii, fiind vasali ai Papei, erau învestiţi pentru o misiune de cruciadă împotriva celor care erau păgâni sau schismatici – cum erau românii. Astfel, ungurii profită de ocazie şi trimit pe arhiepiscopul de Strigonium şi pe moştenitorul tronului – Bela IV. Amândoi trec Carpaţii şi creştinează 15.000 de ostaşi ai lui Bortz – şeful cumanilor de la noi. Când zicem 15.000 de ostaşi, deci 15.000 de corturi – asta înseamnă zeci de mii de oameni (femei, bătrâni, copii). Fiind foarte activi aceşti emisari, creează imediat un episcopat, nu ştim unde exact, pe Milcov. Li se dă o cetate, li se construieşte o biserică, li se construieşte un palat episcopal. Toate astea nu durează însă decât câţiva ani. În 1237, ei află că s-a urnit marea oaste mongolă şi atunci cer regelui Ungariei dreptul de-a trece Carpaţii şi de-a se instala în Ungaria. Regele acceptă din două considerente. Mai întâi, ştiindu-i foarte buni războinici, crede c-o să-i aibă ca să lupte împotriva mongolilor. În al doilea rând, regele era în mare criză internă ce consta într-o rivalitate cu marii lui boieri, cu marii lui magnaţi şi s-a gândit să se bizuiască pe cumani împotriva acestora. Astfel, în 1238-1239, cumanii trec în masă Carpaţii. Şi nu numai cei de pe Milcov, ci şi cei din Ucraina, cu regele lor, Kuthen, în frunte, care va fi liderul cumanilor în Ungaria. Regele Ungariei îl găzduieşte pe Kuthen la Pesta. Tragedia este că, populaţia de-acolo, când află că mongolii au început să intre în Ungaria, prin pasul Verecke, la nord de Carpaţi (pe unde-au trecut toate invaziile), a crezut că aceşti cumani vor fi aliaţi ai mongolilor şi îl omoară pe regele Kuthen. Când află cumanii că le-a fost omorât regele, nu numai că nu l-au ajutat pe regele Ungariei împotriva mongolilor, dar s-au răzvrătit, au creat un haos în Ungaria şi au fugit către Bulgaria. Regele Ungariei suferă o înfrângere cumplită în faţa mongolilor şi pentru că nu este ajutat destul de magnaţii lui. Fratele său moare în luptă, iar el fuge şi fuge aşa de bine, încât ajunge într-o insulă din Adriatica – atât de cumplită a fost victoria mongolilor. După doi ani, mongolii se retrag (nu de frică, ci fiindcă le murise hanul, la Karakorum, şi ei merg într-acolo, pentru alegerea succesorului), lăsând în urmă pe unul dintre fiii lui Genghiz Han, care rămâne ştiind că nu prea are şanse să fie ales şi creează, pe Volga, ceea ce s-a numit pe urmă Hoarda de Aur. Aceasta va fi, timp de sute de ani, suzerana tuturor statelor ruseşti. Ajunge şi la noi, până la Porţile de Fier, în 1290. Aşadar, ei n-au plecat cu totul din Europa – aceşti mongoli. Dar, mă rog, regele Ungariei îşi reia puterea, îşi restabileşte armata şi tot din motivele pe care vi le-am spus (de a avea o contrapondere pentru magnaţii săi), îi recheamă pe cumanii fugiţi către Bulgaria şi aceştia se întorc. Părerea mea este că în urma la toate aceste du-te-vino-uri, au mai rămas mulţi la noi, dintre care, probabil, spiţa care îl dă pe Basarab.
Excelent... am gandit eu... Cumania, mon amour...
...în valea Milcovului şi au găsit acolo mai întâi zeci de familii care se cheamă Coman. Pe urmă, în restul ţării, avem mai multe localităţi Coman, Comana, Comarnic. Dar nu numai astea. Sunt multe alte nume, de care noi nu mai ştim. Satele din jurul Bucureştilor care se cheamă Tâncăbeşti sau Bărcăneşti vin de la un fost mare proprietar cuman, pe care-l chema Tâncabă sau Barcan. De asemenea, orientaliştii pretind că toate toponimele sfârşind în ui (Vaslui, Călmăţui etc.) sunt de origine cumană sau pecenegă.
Asadar, e limpede? Mai exista dubii cu privire la originea mea? Sunt Aleodor Comanescu si am fost ales presedintele Romaniei in 2050. Sunt primul presedinte cuman al unei tari cumane.
România, în mod normal, ar fi trebuit să se numească Cumania, dacă cumanii n-ar fi fost alungaţi de mongoli. În hărţile europene de la Veneţia, de la Bizanţ, Muntenia întreagă este numită timp de sute de ani Cumania. Dacă n-ar fi fost alungaţi de mongoli, cumanii ar fi fost cei care fondau un stat şi îl numeau Cumania.
Spune Neagu Djuvara (si tare imi este drag)... Si mai departe, tot el zice:
Cumanii dominau de 150 de ani Muntenia şi, probabil, o mare parte din Moldova, dar în legătură cu fraţii lor de dincolo de Nistru. Centrul mare al Imperiului Cuman era în Ucraina de astăzi. De aceea, în limbajul lor turcic, cei de peste Nistru se numeau Cumanii Albi (Cumanii Principali), iar cei care ajunseseră până la Porţile de Fier, în Muntenia, erau Cumanii Negri – ceea ce n-are nici un sens peiorativ. E vorba, pur şi simplu, despre cumanii secundari, periferici. La un moment dat, începe prima tentativă a fiilor şi nepoţilor lui Genghiz Han de atac a Europei. Se pare, însă, că nu aveau de gând să ducă războiul prea departe. Era un fel de tatonare – un prim eseu – ca să vadă cum e rezistenţa acestor state din Rusia şi de mai departe. Acest prim val al lor, în 1223 (mai trăia încă Genghiz Han), se izbeşte de o coaliţie dintre marele cneaz al Rusiei de la Kiev şi cumanii cu care se băteau de sute de ani. Toate bâlinele, toate cântecele bătrâneşti de la ruşi, care vorbesc despre luptele cu polovţii – la cumani se referă. Cumanii sunt polovţii. Aici, însă, în faţa pericolului mongol, se aliază. Această alianţă cumano-rusă este groaznic învinsă pe fluviul Kalka, la nord de Crimeea. 1223... După care mongolii n-au continuat: s-au retras. Era o încercare, ca să vadă cum îi pot învinge. Şi dezastrul a fost uriaş! Au murit vreo 9 mari cneji ruşi în această bătălie, hanul cuman Kuthen şi ginerele său – cneazul de Galiţia reuşind să scape (vedem, iată, că erau înrudiţi aceşti cumani cu slavii, cu aceşti strămoşi ai rutenilor). Când au aflat cumanii de la noi de dezastrul de la Kalka, s-au gândit că trebuie să se pregătească de rezistenţă, pentru că va veni un nou val mongol şi că ei singuri nu vor rezista. Aşa au decis să se pună sub protecţia regelui Ungariei, pe care îl combăteau de 150 de ani şi-i căsăpeau pe misionarii dominicani care treceau Carpaţii şi aşa mai departe. De data aceasta ei au înţeles că trebuie să se facă creştini şi să devină vasalii regelui Ungariei. Se întâmpla în 1228. Şeful cumanilor de la noi, aflat pe undeva pe râul Milcov, scrie regelui Ungariei să trimită grabnic pe arhiepiscopul de Strigonium ca să-i creştineze – în timp ce regele Ungariei avea de zeci de ani această ambiţie. Ungurii, fiind vasali ai Papei, erau învestiţi pentru o misiune de cruciadă împotriva celor care erau păgâni sau schismatici – cum erau românii. Astfel, ungurii profită de ocazie şi trimit pe arhiepiscopul de Strigonium şi pe moştenitorul tronului – Bela IV. Amândoi trec Carpaţii şi creştinează 15.000 de ostaşi ai lui Bortz – şeful cumanilor de la noi. Când zicem 15.000 de ostaşi, deci 15.000 de corturi – asta înseamnă zeci de mii de oameni (femei, bătrâni, copii). Fiind foarte activi aceşti emisari, creează imediat un episcopat, nu ştim unde exact, pe Milcov. Li se dă o cetate, li se construieşte o biserică, li se construieşte un palat episcopal. Toate astea nu durează însă decât câţiva ani. În 1237, ei află că s-a urnit marea oaste mongolă şi atunci cer regelui Ungariei dreptul de-a trece Carpaţii şi de-a se instala în Ungaria. Regele acceptă din două considerente. Mai întâi, ştiindu-i foarte buni războinici, crede c-o să-i aibă ca să lupte împotriva mongolilor. În al doilea rând, regele era în mare criză internă ce consta într-o rivalitate cu marii lui boieri, cu marii lui magnaţi şi s-a gândit să se bizuiască pe cumani împotriva acestora. Astfel, în 1238-1239, cumanii trec în masă Carpaţii. Şi nu numai cei de pe Milcov, ci şi cei din Ucraina, cu regele lor, Kuthen, în frunte, care va fi liderul cumanilor în Ungaria. Regele Ungariei îl găzduieşte pe Kuthen la Pesta. Tragedia este că, populaţia de-acolo, când află că mongolii au început să intre în Ungaria, prin pasul Verecke, la nord de Carpaţi (pe unde-au trecut toate invaziile), a crezut că aceşti cumani vor fi aliaţi ai mongolilor şi îl omoară pe regele Kuthen. Când află cumanii că le-a fost omorât regele, nu numai că nu l-au ajutat pe regele Ungariei împotriva mongolilor, dar s-au răzvrătit, au creat un haos în Ungaria şi au fugit către Bulgaria. Regele Ungariei suferă o înfrângere cumplită în faţa mongolilor şi pentru că nu este ajutat destul de magnaţii lui. Fratele său moare în luptă, iar el fuge şi fuge aşa de bine, încât ajunge într-o insulă din Adriatica – atât de cumplită a fost victoria mongolilor. După doi ani, mongolii se retrag (nu de frică, ci fiindcă le murise hanul, la Karakorum, şi ei merg într-acolo, pentru alegerea succesorului), lăsând în urmă pe unul dintre fiii lui Genghiz Han, care rămâne ştiind că nu prea are şanse să fie ales şi creează, pe Volga, ceea ce s-a numit pe urmă Hoarda de Aur. Aceasta va fi, timp de sute de ani, suzerana tuturor statelor ruseşti. Ajunge şi la noi, până la Porţile de Fier, în 1290. Aşadar, ei n-au plecat cu totul din Europa – aceşti mongoli. Dar, mă rog, regele Ungariei îşi reia puterea, îşi restabileşte armata şi tot din motivele pe care vi le-am spus (de a avea o contrapondere pentru magnaţii săi), îi recheamă pe cumanii fugiţi către Bulgaria şi aceştia se întorc. Părerea mea este că în urma la toate aceste du-te-vino-uri, au mai rămas mulţi la noi, dintre care, probabil, spiţa care îl dă pe Basarab.
Excelent... am gandit eu... Cumania, mon amour...
...în valea Milcovului şi au găsit acolo mai întâi zeci de familii care se cheamă Coman. Pe urmă, în restul ţării, avem mai multe localităţi Coman, Comana, Comarnic. Dar nu numai astea. Sunt multe alte nume, de care noi nu mai ştim. Satele din jurul Bucureştilor care se cheamă Tâncăbeşti sau Bărcăneşti vin de la un fost mare proprietar cuman, pe care-l chema Tâncabă sau Barcan. De asemenea, orientaliştii pretind că toate toponimele sfârşind în ui (Vaslui, Călmăţui etc.) sunt de origine cumană sau pecenegă.
Asadar, e limpede? Mai exista dubii cu privire la originea mea? Sunt Aleodor Comanescu si am fost ales presedintele Romaniei in 2050. Sunt primul presedinte cuman al unei tari cumane.
Deschiderea
Scriu primele posturi in acest blog avand in minte un episod din Seinfeld, acela in care un paki (pe numele lui de acasa Babu, sau Baboo, whatever) tocmai deschisese un restaurant, ma rog, un mic bistro. Bunul samaritean, Jerry, incearca sa-l ajute pe prospatul imigrant intreprinzator si... se alege praful.
Iata-ma pe mine, un biet paki, stand in fata cafenelei-bistro-restaurant-blog, asteptandu-mi primii clienti, primii seinfelzi mai mult sau mai putin binevoitori.
Bine ati venit...hmmm... am dat mustele afara iar bucataria nu e chiar indigesta. La plecare nu uitati sa lasati un baksis. Si mai poftiti pe la noi.
Iata-ma pe mine, un biet paki, stand in fata cafenelei-bistro-restaurant-blog, asteptandu-mi primii clienti, primii seinfelzi mai mult sau mai putin binevoitori.
Bine ati venit...hmmm... am dat mustele afara iar bucataria nu e chiar indigesta. La plecare nu uitati sa lasati un baksis. Si mai poftiti pe la noi.
Vremea renuntarii
Mai ştiam că există o infinitate de infinituri iar numărul acestora este transfinit şi că nu există cardinal între alef-zero şi alef-unu, plus că există mai multe elemente în intervalul [0,1] definit pe R decât îngeri pe un vârf de ac.
Acest ultim lucru mi se părea chiar caraghios. Era caraghios pentru că se putea demonstra o teoremă care afirma că numărul îngerilor din cer este unul numărabil indiferent de ce religie ar fi fost îngerul respectiv.
Ba mai mult, toate religiile sunt numărabile şi se poate defini un morfism natural între mulţimea îngerilor şi mulţimea religiilor...
Şi când te vei plictisi şi de asta, ce vei face? au insistat gândurile. Am să ascult muzica sferelor sau am să compun eu muzica lor.
Aşadar... am înţeles, în vis, nu mă voi plictisi niciodată şi, între fiecare gesturi ale mele vor exista nenumărate alte gesturi ale altora şi între două gânduri ale mele vor exista nenumărate alte gânduri ale altora şi că toate acestea alcătuiesc de fapt lumea.
Şi că toate sunt Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este decât o mulţime a tuturor mulţimilor. Adică un paradox.
M-am întins mai confortabil pe suprafaţa cerului şi am dorit o sticlă de vin. Pământul arăta tare frumos în seara aceea...-mai mult gasiti aici-
Vremea renuntarii - 2008 - Editura Bastion
Ceasuri romanesti
Originea mea, dupa cum spune si numele, trebuie sa fie cumana. Sa zicem ca unul dintre strabunii mei a fost Basarab. Mare cuman a fost... Aveti ceva impotriva? E de mirare, atunci, ca in 2050, lumea m-a votat in proportie de 80%? Nicidecum.
Aleodor vine dintr-un basm. Prenumele meu, desigur. A fost un imparat, Aleodor, care a facut multe ispravi. Asa se zice. Eu unul nu am cunostiinta decat de ispravile mele. Una dintre ele a fost sa schimb masura timpului. Am promis poporului timp si i-am dat sa se sature. O zi in Romania are acum 240 de ore. Evident ca a trebuit sa ajustam toate ceasurile din tara. Initial am vrut sa comand un milion de ceasuri elvetiene special concepute sa masoare ziua de 240 de ore. Elvetienii mi-au dat flit. Prin urmare a trebuit sa construim in Romania toate ceasurile. Ceea ce a fost, pana la urma, un lucru bun. Pentru ca (lumea e tare ciudata...) ceasurile romanesti sunt acum la mare pret oriunde in lume. De altfel ceasurile care masoara 240 de ore pe zi au redresat economia Romaniei.
Aleodor vine dintr-un basm. Prenumele meu, desigur. A fost un imparat, Aleodor, care a facut multe ispravi. Asa se zice. Eu unul nu am cunostiinta decat de ispravile mele. Una dintre ele a fost sa schimb masura timpului. Am promis poporului timp si i-am dat sa se sature. O zi in Romania are acum 240 de ore. Evident ca a trebuit sa ajustam toate ceasurile din tara. Initial am vrut sa comand un milion de ceasuri elvetiene special concepute sa masoare ziua de 240 de ore. Elvetienii mi-au dat flit. Prin urmare a trebuit sa construim in Romania toate ceasurile. Ceea ce a fost, pana la urma, un lucru bun. Pentru ca (lumea e tare ciudata...) ceasurile romanesti sunt acum la mare pret oriunde in lume. De altfel ceasurile care masoara 240 de ore pe zi au redresat economia Romaniei.
Nu m-am nascut ieri...
...ci astazi.
Numele meu este Aleodor Comanescu si voi fi presedintele Romaniei in 2050. Voi castiga increderea acestui minunat popor oferindu-i TIMP. Adica VREME pentru toate. Primul meu decret va fi stabili duratei zilei la 240 de ore. Fiecare va munci 80 de ore si se va distra 160 de ore. Zilnic…
Numele meu este Aleodor Comanescu si voi fi presedintele Romaniei in 2050. Voi castiga increderea acestui minunat popor oferindu-i TIMP. Adica VREME pentru toate. Primul meu decret va fi stabili duratei zilei la 240 de ore. Fiecare va munci 80 de ore si se va distra 160 de ore. Zilnic…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)