joi, 6 noiembrie 2008

Michael Crichton

Nu a murit, după cum se spune. Doar s-a dus un pic, să se odihnească, prin parcul Jurassic. Trimite-ne veşti despre tine, Michael. Pe care să le povestim celor care încă nu te-au cunoscut.

luni, 3 noiembrie 2008

Chitila - Darmstadt, tur - retur (3) - Drumul

Călătorului îi stă bine cu drumul, se spune. Am ieşit din Budapesta destul de greu. Un ambuteiaj. Coloana de maşini avea cam 2 kilometri. Nimeni din spatele nostru nu a forţat depaşirea. Şi nici din faţă nu am văzut pe cineva încercând să sară peste coloană.

Imediat ce am ajuns în Austria mi-a sărit în ochi un anunţ în româneşte. "Nu merge" scria pe un carton şi se referea la o casă de marcat din interiorul benzinăriei în care ne oprisem. Am zăbovit în acel PTF cam jumătate de ceas, timp în care am văzut trei maşini din România. Se justifica, aşadar, inscripţia aceea în limba română.

Autostrăzile austriece sunt la fel de bune ca autostrăzile maghiare. Poate un pic mai bune. Spre exemplu marcajele sunt mai dese şi mai explicite. În schimb curbele de pe autostrăzile din Austria sunt cam strânse, după gustul meu. În fine, ştiu ei mai bine, mi-am spus.

Am trecut vâjâind pe lângă Viena, aveam să ne oprim acolo la întoarcere. Cap compas Germania. Nu-s multe de spus despre traversarea Austriei. Doar câteva remarci legate de politeţea celorlalţi şoferi. Nu am văzut pe nimeni să dea flashuri. Nu am auzit clacsoane. M-am simţit în siguranţă la 130 km pe oră.

În Germania prin Passau. Primul popas. Şi primul şniţel din cele circa un milion pe care le-am mîncat în călătoria mea prin teritoriul nemţesc. Am constatat că toaleta popasului necesita cunoştiinţe solide. Ileana a încercat una, mi-a povestit apoi cum trebuie folosită şi... mi-a trecut cheful. Părea destul de complicat. Ne-am aşezat la o masă de lângă parcare. Undeva, la altă masă se vorbea româneşte. Adică tare. Şi grobian. Un grup de români, siguri că nimeni nu le înţelege spusele. Se simţeau datori să comenteze cât mai picant drumul pe care îl făcuseră până acolo. Inevitabil, fără să intru în vorbă cu ei, am aflat că urmau să ajungă în Paris, în aceiaşi zi. Aş mai fi aflat destule dacă nu ar fi plecat. În urma lor, pe masă, gunoaie, tăvile pline cu vase şi pahare. Poate că nu ştiau că ar fi putut să dea o dovadă de bun simţ dacă ar fi debarasat singuri masa. În vecinătatea noastră nişte şoferi de tir. Din Turcia, am dedus după grai. Au terminat de mâncat şi au dus tăvile. Nici măcar firimituri de pâine în urma lor. Poate că au călători mai mult, mi-am spus. Poate că, până la Paris, şi grupul acela de români avea să înveţe câte ceva legat de civilizaţie şi bun simţ.

Autobahn. Autostrada germană este o experienţă care trebuie trăită neapărat. Pe Autobahn nu există limită de viteză. 130 km pe oră reprezintă viteza recomandată, nicidecum limita. Cum se comportă şoferul german pe autostradă? Majoritatea covârşitoare stă pe prima bandă. Banda a doua este folosită pentru depăşire. Rar ai să vezi pe cineva mergând numai pe banda a doua. Prin urmare, rar ai să vezi depăşiri pe dreapta. Cât despre flashuri... nu există. Dacă ai ghinionul să primeşti lumini din spate în vreme ce depăşeşti vreo coloană de tiruri, fii sigur că este vreun mitocan din patrie.... Am condus ore în şir cu 130 km pe oră şi m-am odihnit. Spre deosebire, spre exemplu, de drumul până la Piteşti care este chiar obositor. M-am simţit în siguranţă la 130, 140, 150,160 de km pe oră. M-aş fi simţit la fel şi la mai mult dacă m-ar fi ţinut maşina. Remarcabil faptul că, într-o ţară foarte populată, chiar aglomerată, cum este Germania, poţi merge ore în şir pe autostradă fără să vezi vreo localitate. Dacă nu ar exista numeroasele ieşiri de pe autobahn, anunţate şi para-anunţate de sumedenie indicatoare, ai putea crede că te afli într-o ţară depopulată.

Am avut parte şi de o ploaie. Undeva, prin Bavaria. Instinctiv, am simţit nevoia să reduc viteza. Mi-am dat seama că este inutil. Drenajul formidabil al şoselei permite să alergi fără probleme cu 120 km pe oră şi chiar mai mult. Mă gândeam că vom ajunge la Darmstadt cu maşina plină de noroi. Aveam să constat că, dimpotrivă, maşina era mai curată decât la intrarea în Germania. Ăştia nu au noroi? Se pare că nu. N-am văzut noroi nici prin satele lor. Probabil că au ajuns la concluzia că noroiul şi mizeria nu folosesc la nimic bun.

Am ajuns la Darmstadt spre seară. Oboseala drumului era doar o părere. Cum să te simţi ostenit atâta vreme cât şoseaua nu te solicită aproape deloc? Tot ce ai de făcut este să te ţii de volan şi să fii atent la indicatoarele redundante care se înşiră în lungul autostrăzii. Practic, nu ai cum să ratezi destinaţia. Totul este explicat clar, nu te poţi rătăci. Cu condiţia să te debarasezi de nesiguranţa de acasă. Din pricina asta am trecut prin Darmstad şi pe lângă el fără să vedem oraşul. În loc să urmăm indicatoarele, ne-am lăsat purtaţi de instinct. De impresia că vom nimeri mai bine dacă luăm alt drum. Din pricina asta ne-am învârtit aproape o oră prin periferiile oraşului, fără să vedem oraşul. În cele din urmă am nimerit adresa. Poate că am avut şi noroc. Sau zeii s-au plictisit să râdă de noi şi ne-au deschis ochii.

Matildenhohe, undeva pe un deal, după cum spune şi numele străzii. Acolo unde gazdele noastre ne aşteptau deja. În sfârşit, vorbeam româneşte din nou. Am descărcat bagajele, am intrat în blocul cochet în care urma să stăm aproape o săptămână. Am privit ferestrele celorlalte apartamente. Nu am observat nici o mutră iscoditoare, nici o privire suspicioasă.

Târziu, în noapte, pe terasa apartamentului, fumez ultima ţigară. Chiar peste drum este parcarea în care am lăsat maşina. Interesant să observi numerele celorlalte maşini, toate încep cu DA. Una singura are plăcuţele cu IF. Dacă am fi folosit sistemul german de înmatriculare ar fi trebuit ca numărul maşinii mele să înceapă cu CHI. Ar fi avut mai multă noimă şi am să vă explic şi de ce. Dar nu acum. Mâine sau în altă zi.