Blog inchis

Blog inchis.
Postarile viitoare se gasesc la adresa de mai jos:
http://www.mariantruta.ro

Ai plantat ceva, vreodată?

Un stejar, un salcâm, un nuc, un cais, un prun, un frasin... Ai plantat asa ceva vreodată? Sau orice altceva?

Există fantasy românesc?

Tehnic vorbind, nu prea. Am să încerc să demonstrez de ce. Mai întâi să vedem ce spun canoanele. Ce este acela fantasy. Un gen literar care foloseşte din plin magia alături de alte elemente supranaturale ca piloni principali pe care se construieşte edificiul narativ. Adică, arta fantasy are ca elemente obligatorii magia şi supranaturalul. Acestea sunt elementele obligatorii dar nu suficiente. Altminteri genul fantasy se poate confunda lesne cu basmul sau mitul.

continuarea aici

SRSFF

S-a infiintat Societatea Romana de Science-Fiction si Fantasy

Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) a apărut în ianuarie 2009 la iniţiativa unui grup de scriitori, traducători şi fani, din dorinţa de a promova literatura şi arta science-fiction autohtonă de calitate.

SRSFF este o asociaţie neguvernamentală şi non-profit, al cărei scop declarat este împotrivirea la invazia superficialităţii şi a non-valorilor promovate în exces şi care pervertesc bunul gust şi perceptia generala asupra culturii.

SRSFF a luat fiinţă, ca entitate juridică, din dorinţa fondatorilor (autori, traducători, fani) de a crea un cadru legal de reprezentare, organizare, susţinere şi promovare a culturii science-fiction şi fantasy, de a induce profesionalismul şi calitatea actului artistic. Totodată SRSFF îşi propune să devina un arbitru important în science-fictionul românesc, deasupra intereselor partizane sau de grup. Unicul criteriu pe baza căruia SRSFF va acţiona în dezvoltarea science-fictionului românesc este criteriul calităţii.

Site-ul SRSFF poate fi accesat la adresa http://www.srsff.ro.

Sa fie intr-un ceas bun

Scrisoare deschisa adresata ministrului sanatatii de catre Sebastian A. Corn

"pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe"

Suntem alaturi de tine, Doctore! Tocmai pentru ca lucrurilor trebuie sa li se spuna pe nume.

Cititi aici scrisoarea deschisa adresata ministrului sanatatii de catre Sebastian A. Corn
Cititi si dati mai departe.

Premiile Cititor SF

S-a incheiat procesul de nominalizare a titlurilor si autorilor pentru Premiile Cititor SF. Rezultatele se pot vedea aici

Premiile Cititor SF 2008

Ai consumat sefe anul trecut? Ti-a placut ceva in mod deosebit? Daca da, da un click pe linkul de mai jos.

Premiile Cititor SF 2009

Poti vizita si lista aparitiilor editoriale din 2008 aici:

Aparitii editoriale 2008

Enjoy!

Două atitudini diferite şi o gâlceavă

În urmă cu puţină vreme, pe un blog dedicat sefeului, cineva a încercat o recenzie la o carte lansată în această toamnă. Demersul critic al celui care a postat recenzia cu pricina mi s-a părut, prin ton şi manieră de abordare, în limitele bunului simţ. Nu am identificat lucruri menite să aducă atingere, în vreun fel, autorului. Recenzia se referea strict la operă. Şi avea elementele unui act critic onest: analiza personajelor, a tramei, a stilului şamd. După cum ştim, un act critic este, în esenţă, un discurs de evaluare axiologică a unei opere. Prin urmare, în final, cărţii recenzate i s-a atribuit o anumită valoare estetică. Trebuie să precizez faptul că suma criteriilor estetice nu este un simplu tabel de categorii, o grilă care se poate suprapune peste operă şi care, în final, să acorde un punctaj absolut. Criteriile şi categoriile estetice sunt, de regulă, fluide, dinamice. Ele se pot restrânge sau, dimpotrivă, se pot dezvolta, în funcţie de aparatul critic al celui care critică dar şi în funcţie de operă. Deci, un act critic poate avea o doză însemnată de subiectivism.

Aşadar, în final, cartea cu pricina a primit o apreciere mai degrabă negativă decât pozitivă. Până aici totul părea firesc şi natural. Nu era nici prima şi, probabil, nu va fi nici ultima operă care are parte de critici negative (în general vorbind şi nu despre producţiile autorului respectiv).

Ce a urmat... Au început să apară comentarii la recenzie. Iar printre primii comentatori s-a aflat chiar autorul care atrăgea atenţia celui care publicase recenzia că este singurul care nu a fost prins de povestea din operă. În ciuda faptului că două comentarii anterioare susţineau, în fapt, articolul, implicit criticile. Apoi, după alte câteva comentarii, autorul a revenit propunând o listă de cărţi, alături de aprecierea că a fost făcut cu ou şi cu oţet în recenzie. Deşi, repet, articolul nu a avut deloc aromă de ou şi de oţet. De aici, din acest punct, lucrurile au ieşit din matca firească iar spiritele s-au inflamat progresiv. Au urmat mai multe comentarii acide la adresa autorului. Cineva a făcut un apel la buna cuviinţă. Inutil. A apărut apoi primul comentariu care încearcă să ia apărarea operei analizate. Din nefericire metoda nu a fost tocmai fericită. Comentariul, în loc să demonstreze cu argumente că opera are valoare, a încearcat să atace recenzia. Prin urmare o critică a actului critic iniţial. Urmărind comentariile, deja aveam impresia că asist la cristalizarea unor tabere gata să se încaiere. M-am aşezat confortabil, la umbra unui arbore, şi am privit în vale, să văd pe mai departe cum evoluează cele două armate şi care va fi rezultatul încleştării lor.

A venit încă un comentariu al autorului care, deşi părea că flutură o năframă albă-n băţ, nu a făcut decât să toarne gaz pe foc. Deja confruntarea părăsise câmpul ideilor şi se desfăşura, absurd şi neanderthalian, undeva în paleoliticul inferior.

Mi-am permis, datorită acestei jucării interesante numită Internet, să vizitez şi tabăra cealaltă, să văd de unde veneau aceia care, în loc să susţină opera prin eleganţa argumentului desfiinţau critica prin lozinci apodictice. Am avut sentimentul că pătrund într-un spaţiu dominat de trăiri fundamentaliste şi categorice. Era locul în care autorul primea, într-un ritm frenetic, încurajări şi aprecieri exaltate, aşa cum se poate vedea, spre exemplu, în revărsările umane din zona islamului, acolo unde se ard în public diferite drapele sau se calcă în picioare simbolurile naţionale ale celor consideraţi ca fiind reprezentanţii infernului.

Comentariile de pe primul blog au degenerat în aprecieri culturale ferme şi vitriolante la adresa celor care au criticat opera, dar nesusţinute de nici o idee. Ca şi cum o hoardă de talibani s-ar fi apucat să demoleze orbeşte tot ce le ieşea în cale, inclusiv limba română, în numele unei credinţe oarbe şi infinite. Biata operă, mi-am spus, nu suferă ea oare, singură şi abandonată pe o Golgotă virtuală, văzând atâta revărsare de patimă şi chiar de ură? Nu se mai vorbea aproape deloc despre textul în sine.

Au apărut forţe proaspete. Şi într-o tabără şi în cealaltă. A fost invocat şi politicul, chiar mă întrebasem de ce nu apăruse până atunci o voce care să exporte incendiul literar şi către alte sfere, mai largi, mai cuprinzătoare. Oare, dacă prin miracol, aş fi putut să-i pun faţă în faţă pe toţi, ce s-ar fi întâmplat? Şi-ar fi sărit la jugulare unii altora sau...

Aveam în desfăşurare un conflict internaţionalizat, judecând după faptul că şi alte bloguri s-au lăsat târâte în acest război, hmmm... artistic şi fratricid. Escaladarea lui promitea să incendieze întregul univers, se anunţau decizii radicale care erau anulate după fix trei minute de răzgândiri abrupte. Şi, dintr-o dată, fără să se anunţe prin nimic... pace. Linişte. Combatanţii s-au retras la ei acasă, aparent ignorându-se. Una dintre tabere zăngănindu-şi belicos săbiile şi armurile şi cântând în ditirambi suferinţa dar şi talentul cosmic al autorului, cealaltă văzându-şi de trebile domestice.

Pe acelaşi blog, dedicat sefeului, cineva a recenzat o carte apărută anul trecut, alta decât cea de mai sus. Demersul critic a fost, la fel ca la opera de mai sus, păstrat în limitele bunei cuviinţe. Comentariile, în ton cu recenzia. Dar, la remarca unuia dintre proprietarii blogului, cum că autorul s-ar fi supărat pe ei (remarcă spusă în glumă, fireşte), acesta, autorul a intervenit cu un comentariu pe care îmi permit să-l citez in extenso:

nu, nu m-am suparat, dar cum, doamne iarta-ma, as putea sa ma bag intr-o discutie despre o carte pe care am scris-o?
fiecare cititor si/sau critic/recenzent are dreptul la parerile sale, la preferintele sale si nu e treaba autorului sa-i influenteze opiniile. cu atat mai putin, un scriitor nu trebuie sa-si explice un text in fata unor cititori care nu au citit, inca, respectivul text…
eu cred ca un scriitor isi termina treaba vizavi de un text din momentul in care cartea este publicata. la ce sa mai intervina? ce si cat avea de spus - a incaput in carte si, cand a dat “bun de tipar”, inseamna ca si-a epuizat misiunea: cartea trebuie sa-si fie siesi argument.
nu cred ca un scriitor trebuie sa justifice un text sau sa-l explice. Cartea XXXXXXXX a fost o exceptie pentru ca nu a primit NICIODATA un bun de tipar din partea mea (de fapt, nici nu mi-a fost cerut, caci n-as fi avut CUM sa-l dau unui text nefinalizat)…
in concluzie: nu e vorba de nici o suparare. nu consider, insa, ca am dreptul sa-mi comentez textul, indiferent daca sunt, sau nu, de acord cu opiniile cititorilor.

Cu siguranţă că din cele două atitudini ale autorilor, atitudini diametral opuse, se pot desprinde nişte învăţăminte. De fapt, multe învăţăminte. De fapt, prea multe ca să le înşir eu aici.

Un singur lucru vreau să mai adaug. Ca să risipesc o eventuală nedumerire. De ce nu am dat nume, link-uri etc, astfel încât cititorii acestui post să ştie despre cine este vorba. Nu am făcut acest lucru pentru că istoria de mai sus, deloc inventată, se poate regăsi în multe locuri şi în multe situaţii nu neapărat asemănătoare. Nu este o caracteristică exclusiv românească. Fundamentalismul, atitudinile pitecantropice, spiritul sectar, reacţiile de gaşcă sau tribale, agresivitatea, lipsa de spirit critic, toate acestea pot fi întâlnite din Groenlanda până în Papua. Cu intensităţi diferite, fireşte. Şi, la scară planetară, reacţiile de acest tip domină, din păcate, reacţiile lucide şi de bun simţ, de tipul celei care s-a putut vedea în citatul de mai înainte.

Shakespeare prin Google translator

Am încercat, din curiozitate, să traduc un pasaj din Shakespeare cu Google translator.
Şi uite ce am obţinut:

Dar, moale! Ce lumina prin fereastra pauze de colo?
Este de la est, si Julieta este duminică
Rasari, echitabil duminică, şi-l omoare pe invidios Luna,
Cine este deja bolnav şi palid, cu jale,
Asta-i servitoare mii de artă mult mai corect decât ea:
Nu trebuie să fie o femeie de serviciu, deoarece ea este invidios;
Ea vestală londoneză este bolnav, dar şi verde
Şi nici unul, dar prosti nu porti; arunca-l.
Este doamna mea, O, este dragostea mea!

Slumdog Millionaire

Slumdog Millionaire are pe IMDB nota 8,7. Cum de a căpătat un aşa scor? Variante de răspuns: A. Au trişat, B. Noroc chior, C. Film genial, D. Aşa a fost scris.

Trei filme indieneşti am văzut la viaţa mea. Primul s-a numit Mama India şi l-am văzut la teve. Ăla făcut în 1957 şi care a fost şi nominalizat la Oscar. Pe mine m-a impresionat. Aveam zece ani pe atunci. Al doilea s-a numit Prietenii mei elefanţii. Eram la liceu şi m-am dus la cinematograf să-l văd. Mi s-a părut un film cretin şi am făcut prostia să-mi exprim părerea în gura mare. Pe chestia asta, fata pe care o tot curtam entuziast, mi-a dat papucii.

Al treilea film indienesc tocmai ce l-am văzut mai devreme şi se numeşte Slumdog Millionaire. Unii vor spune că nu este indienesc. Din simplul motiv că la început apar reflectoarele de la FOX. Şi pentru că şi Warner şi-a băgat coada. În fine, eu cred că asta contează mai puţin. Contează faptul că m-a ţinut în fotoliu preţ de 120 de minute şi nu ştiu nici una din variantele de răspuns de mai sus. Nu mă leg de jocul actorilor. Sunt nişte indieni de care vom mai auzi, cu siguranţă. Nici de regie. Pe alocuri mi s-a părut impecabilă. Şi imaginea la fel. Scenariul cred că merită cea mai mare atenţie.

Rar mi s-a întâmplat ca un film să mă scoată din sărite şi, în acelaşi timp, să mă încânte. Şi asta din pricina scenariului. Un amestec de autoironie şi de tragic şi de grotesc şi de soap şi de profunzime ratată la milimetru cum rar se poate afla. Când cineva priveşte un film aşteaptă o sumă de emoţii de la el. Bagi un thriller în dvd player şi cam ştii ce urmează. Bagi o comedie şi ştii că trebuie să râzi. Pui o dramă, pregăteşti din vreme batistele şi totul e ok. La orice film, în funcţie de gen, ai un orizont de aşteptare care îţi este satisfăcut într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de calitatea filmului. La drame boceşti mai mult sau mai puţin, la comedii râzi sau doar zâmbeşti etc.

Slumdog Millionaire nu are un anume orizont de aşteptare. Sau, mai bine spus, le are pe toate. Este un film brutal dar şi tandru. Afli că viaţa umană nu înseamnă nimic, valoarea unui om este egală cu zero. Dar are şi o poveste de dragoste, atât de tragică încât se termină cu bine. Îţi oferă şi câteva crime dar care, în context, sunt echivalente cu gestul unui ţăran care taie un pui pentru cină. Zgârie nori care se ridică şi trăiesc din seva mahalalelor. Prosperitate famelică. Interlopi credibili tocmai pentru faptul că sunt nişte brute stupide. O Indie care îşi ascunde cu grijă jucăriile mistico-filozofice, cele care au dat cu cracii în sus occidentul superficial şi hedonist. Un film pus pe şotii. Dacă ar fi fost o producţie europeană, finalul ar fi arătat cam aşa: băiatul ia banii şi fata moare călcată de tren. Dacă ar fi fost hollywoodian 100%, băiatul pierdea banii dar rămânea cu fata. Numai că, în filmul ăsta, băiatul ia şi banii şi fata. De aia zic eu că e film indienesc.

Te uiţi la Slumdog Millionaire. Ce faci?
A. Râzi, B. Plângi, C.Renunţi şi joci Solitaire, D.Afli că viaţa ta este un joc scris demult şi din care nu ai cum să scapi.

50-50, Sună un prieten, Întreabă publicul.
Poţi câştiga potul cel mare sau poţi pierde ce n-ai avut...