Chitila - Darmstadt, tur - retur (2) - Budapesta

Cum vizitezi un oras străin, în care nu ai mai fost niciodată? Dacă oraşul se respectă, te urci într-un autobuz turistic, cu un traseu dinainte stabilit. Hop-on, hop-off. Sau recurgi la sfaturile localnicilor. S-au, pur şi simplu, porneşti bezmetic pe străzi, fără să întrebi nimic, pe nimeni. Sau aplici toate cele trei metode.

Am ascultat de sfatul gazdelor noastre de la pensiunea Beatrix şi am luat tramvaiul până în Piaţa Moscova. De acolo, cu metroul, am trecut pe sub Dunăre, în Pesta. Autobuzele hop-on hop off au avantajul că îţi permit să cobori în punctele de staţie, să zăboveşti o vreme în locul respectiv după care să continui traseul cu autobuzul următor.

În Budapesta mi-au plăcut clădirile. Faţade frumoase, imperiale, curate şi bine îngrijite. Multă verdeaţă. Oraş aglomerat dar în care nu te simţi înghesuit. Alături de un mare bulevard poţi descoperi tihna unei terase liniştite, de pe care poţi admira curgerea Dunării.

O remarcă pentru Piaţa Eroilor care este, cu adevărat, monumentală şi splendidă. Plus vizita la Citadelă. Acolo unde se deschide, cred eu, cea mai frumoasă privelişte a întregului oraş. Budapesta văzută de sus reprezintă unul dintre spectacolele care nu trebuiesc ratate sub nici un motiv.

O bere pe malul Dunării, o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre, Palatul Parlamentului, insula Margareta, podurile peste Dunăre, un buştean plutind pe apă, adus de cine ştie de unde, o familie de vorbitori de germană, soţ, soţie plus vreo cinci copii care au făcut orice numai să admire peisajul nu. Soarele spre asfinţit.

Străzi înguste, schimbă euro în forinţi, pe străzi, capace de canal care puteau să stea la fel de bine şi într-un muzeu de artă, un tânăr care cânta la o orgă, într-o piaţă oarecare. Şi statuia lângă care am stat şi pe care am ţinut-o de mână. Pe o bancă, lângă un arbore, o fată din metal oferea de mâncare unui câine din acelaşi material. M-am aşezat lângă ea, obosit de alergătura zilei. Şi i-am povestit ce cred eu despre oraşul ei. Şi despre oamenii din jur. M-a ascultat liniştită, cu răbdarea sustanţei din care era alcătuită. Eu cred că ne-am împrietenit. Am simţit asta atingându-i degetele fine, din metal. Poate că, demult, trupul ei, frumos aşezat pe o bancă, fusese un fier de sabie sau de tun. Am simţit că lucrurile urâte, din vechime, de pe vremea când oamenii lucrau săbii sau puşti, pălesc în faţa gestului acelei statui.

Înapoi, în piaţa Moscova. Pe jos, prin Buda. Străzi cu aspect de alee de parc. Case înecate în verdeaţă. O înserare liniştită peste un oraş mare dar deloc agitat. Aşa am încheiat a doua zi. Urcând spre cameră, la pensiune, am remarcat pe un perete o hartă veche. Ungaria Mare. O hartă frumos desenată, cu patina timpului pe ea. Şi, interesant lucru, n-am simţit nici un disconfort. Mi-am spus că istoria nu poţi să o modifici, nu poţi să o ignori. Nu-ţi rămâne de făcut decât să ţi-o asumi. Cândva Ungaria a fost Mare. Şi România a fost Mare, tot cândva. Dar să doreşti să te întorci în trecut, cu orice preţ, mi se pare un lucru de prost gust. Trecutul poate fi acceptat, contemplat şi, eventual, admirat. Dar niciodată repetat. O naţiune poate fi Mare, chiar măreaţă, prin suma sufletelor oamenilor săi. Încrâncenarea şi ura, nu fac altceva decât să transforme o naţie, un neam, în ceva mic, de dimensiunea unei colecţii de triburi arţăgoase şi puse veşnic pe scandal. Măreţia şi maiestatea unui popor NU trebuie să aibă ca măsură lungimea sabiei sau numărul săgeţilor slobozite în decursul vremilor. Mai deranjează pe cineva, astăzi, harta Imperiului Roman?

Cum să mă simt ofensat de acea hartă atâta vreme cât fata de la recepţie ne-a zâmbit şi ne-a întrebat cum ne-a plăcut şi cum ne-am simţit în Budapesta.

A doua zi urma să pornim devreme spre Austria.