Postări
Blog inchis.
Postarile viitoare se gasesc la adresa de mai jos:
http://www.mariantruta.ro
marți, 15 decembrie 2009
duminică, 15 martie 2009
Ai plantat ceva, vreodată?
Un stejar, un salcâm, un nuc, un cais, un prun, un frasin... Ai plantat asa ceva vreodată? Sau orice altceva?
joi, 12 februarie 2009
Există fantasy românesc?
Tehnic vorbind, nu prea. Am să încerc să demonstrez de ce. Mai întâi să vedem ce spun canoanele. Ce este acela fantasy. Un gen literar care foloseşte din plin magia alături de alte elemente supranaturale ca piloni principali pe care se construieşte edificiul narativ. Adică, arta fantasy are ca elemente obligatorii magia şi supranaturalul. Acestea sunt elementele obligatorii dar nu suficiente. Altminteri genul fantasy se poate confunda lesne cu basmul sau mitul.
continuarea aici
continuarea aici
duminică, 8 februarie 2009
SRSFF
S-a infiintat Societatea Romana de Science-Fiction si Fantasy
Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) a apărut în ianuarie 2009 la iniţiativa unui grup de scriitori, traducători şi fani, din dorinţa de a promova literatura şi arta science-fiction autohtonă de calitate.
SRSFF este o asociaţie neguvernamentală şi non-profit, al cărei scop declarat este împotrivirea la invazia superficialităţii şi a non-valorilor promovate în exces şi care pervertesc bunul gust şi perceptia generala asupra culturii.
SRSFF a luat fiinţă, ca entitate juridică, din dorinţa fondatorilor (autori, traducători, fani) de a crea un cadru legal de reprezentare, organizare, susţinere şi promovare a culturii science-fiction şi fantasy, de a induce profesionalismul şi calitatea actului artistic. Totodată SRSFF îşi propune să devina un arbitru important în science-fictionul românesc, deasupra intereselor partizane sau de grup. Unicul criteriu pe baza căruia SRSFF va acţiona în dezvoltarea science-fictionului românesc este criteriul calităţii.
Site-ul SRSFF poate fi accesat la adresa http://www.srsff.ro.
Sa fie intr-un ceas bun
Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) a apărut în ianuarie 2009 la iniţiativa unui grup de scriitori, traducători şi fani, din dorinţa de a promova literatura şi arta science-fiction autohtonă de calitate.
SRSFF este o asociaţie neguvernamentală şi non-profit, al cărei scop declarat este împotrivirea la invazia superficialităţii şi a non-valorilor promovate în exces şi care pervertesc bunul gust şi perceptia generala asupra culturii.
SRSFF a luat fiinţă, ca entitate juridică, din dorinţa fondatorilor (autori, traducători, fani) de a crea un cadru legal de reprezentare, organizare, susţinere şi promovare a culturii science-fiction şi fantasy, de a induce profesionalismul şi calitatea actului artistic. Totodată SRSFF îşi propune să devina un arbitru important în science-fictionul românesc, deasupra intereselor partizane sau de grup. Unicul criteriu pe baza căruia SRSFF va acţiona în dezvoltarea science-fictionului românesc este criteriul calităţii.
Site-ul SRSFF poate fi accesat la adresa http://www.srsff.ro.
Sa fie intr-un ceas bun
vineri, 6 februarie 2009
Scrisoare deschisa adresata ministrului sanatatii de catre Sebastian A. Corn
"pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe"
Suntem alaturi de tine, Doctore! Tocmai pentru ca lucrurilor trebuie sa li se spuna pe nume.
Cititi aici scrisoarea deschisa adresata ministrului sanatatii de catre Sebastian A. Corn
Cititi si dati mai departe.
Suntem alaturi de tine, Doctore! Tocmai pentru ca lucrurilor trebuie sa li se spuna pe nume.
Cititi aici scrisoarea deschisa adresata ministrului sanatatii de catre Sebastian A. Corn
Cititi si dati mai departe.
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Premiile Cititor SF
S-a incheiat procesul de nominalizare a titlurilor si autorilor pentru Premiile Cititor SF. Rezultatele se pot vedea aici
miercuri, 21 ianuarie 2009
Premiile Cititor SF 2008
Ai consumat sefe anul trecut? Ti-a placut ceva in mod deosebit? Daca da, da un click pe linkul de mai jos.
Premiile Cititor SF 2009
Poti vizita si lista aparitiilor editoriale din 2008 aici:
Aparitii editoriale 2008
Enjoy!
duminică, 18 ianuarie 2009
Două atitudini diferite şi o gâlceavă
În urmă cu puţină vreme, pe un blog dedicat sefeului, cineva a încercat o recenzie la o carte lansată în această toamnă. Demersul critic al celui care a postat recenzia cu pricina mi s-a părut, prin ton şi manieră de abordare, în limitele bunului simţ. Nu am identificat lucruri menite să aducă atingere, în vreun fel, autorului. Recenzia se referea strict la operă. Şi avea elementele unui act critic onest: analiza personajelor, a tramei, a stilului şamd. După cum ştim, un act critic este, în esenţă, un discurs de evaluare axiologică a unei opere. Prin urmare, în final, cărţii recenzate i s-a atribuit o anumită valoare estetică. Trebuie să precizez faptul că suma criteriilor estetice nu este un simplu tabel de categorii, o grilă care se poate suprapune peste operă şi care, în final, să acorde un punctaj absolut. Criteriile şi categoriile estetice sunt, de regulă, fluide, dinamice. Ele se pot restrânge sau, dimpotrivă, se pot dezvolta, în funcţie de aparatul critic al celui care critică dar şi în funcţie de operă. Deci, un act critic poate avea o doză însemnată de subiectivism.
Aşadar, în final, cartea cu pricina a primit o apreciere mai degrabă negativă decât pozitivă. Până aici totul părea firesc şi natural. Nu era nici prima şi, probabil, nu va fi nici ultima operă care are parte de critici negative (în general vorbind şi nu despre producţiile autorului respectiv).
Ce a urmat... Au început să apară comentarii la recenzie. Iar printre primii comentatori s-a aflat chiar autorul care atrăgea atenţia celui care publicase recenzia că este singurul care nu a fost prins de povestea din operă. În ciuda faptului că două comentarii anterioare susţineau, în fapt, articolul, implicit criticile. Apoi, după alte câteva comentarii, autorul a revenit propunând o listă de cărţi, alături de aprecierea că a fost făcut cu ou şi cu oţet în recenzie. Deşi, repet, articolul nu a avut deloc aromă de ou şi de oţet. De aici, din acest punct, lucrurile au ieşit din matca firească iar spiritele s-au inflamat progresiv. Au urmat mai multe comentarii acide la adresa autorului. Cineva a făcut un apel la buna cuviinţă. Inutil. A apărut apoi primul comentariu care încearcă să ia apărarea operei analizate. Din nefericire metoda nu a fost tocmai fericită. Comentariul, în loc să demonstreze cu argumente că opera are valoare, a încearcat să atace recenzia. Prin urmare o critică a actului critic iniţial. Urmărind comentariile, deja aveam impresia că asist la cristalizarea unor tabere gata să se încaiere. M-am aşezat confortabil, la umbra unui arbore, şi am privit în vale, să văd pe mai departe cum evoluează cele două armate şi care va fi rezultatul încleştării lor.
A venit încă un comentariu al autorului care, deşi părea că flutură o năframă albă-n băţ, nu a făcut decât să toarne gaz pe foc. Deja confruntarea părăsise câmpul ideilor şi se desfăşura, absurd şi neanderthalian, undeva în paleoliticul inferior.
Mi-am permis, datorită acestei jucării interesante numită Internet, să vizitez şi tabăra cealaltă, să văd de unde veneau aceia care, în loc să susţină opera prin eleganţa argumentului desfiinţau critica prin lozinci apodictice. Am avut sentimentul că pătrund într-un spaţiu dominat de trăiri fundamentaliste şi categorice. Era locul în care autorul primea, într-un ritm frenetic, încurajări şi aprecieri exaltate, aşa cum se poate vedea, spre exemplu, în revărsările umane din zona islamului, acolo unde se ard în public diferite drapele sau se calcă în picioare simbolurile naţionale ale celor consideraţi ca fiind reprezentanţii infernului.
Comentariile de pe primul blog au degenerat în aprecieri culturale ferme şi vitriolante la adresa celor care au criticat opera, dar nesusţinute de nici o idee. Ca şi cum o hoardă de talibani s-ar fi apucat să demoleze orbeşte tot ce le ieşea în cale, inclusiv limba română, în numele unei credinţe oarbe şi infinite. Biata operă, mi-am spus, nu suferă ea oare, singură şi abandonată pe o Golgotă virtuală, văzând atâta revărsare de patimă şi chiar de ură? Nu se mai vorbea aproape deloc despre textul în sine.
Au apărut forţe proaspete. Şi într-o tabără şi în cealaltă. A fost invocat şi politicul, chiar mă întrebasem de ce nu apăruse până atunci o voce care să exporte incendiul literar şi către alte sfere, mai largi, mai cuprinzătoare. Oare, dacă prin miracol, aş fi putut să-i pun faţă în faţă pe toţi, ce s-ar fi întâmplat? Şi-ar fi sărit la jugulare unii altora sau...
Aveam în desfăşurare un conflict internaţionalizat, judecând după faptul că şi alte bloguri s-au lăsat târâte în acest război, hmmm... artistic şi fratricid. Escaladarea lui promitea să incendieze întregul univers, se anunţau decizii radicale care erau anulate după fix trei minute de răzgândiri abrupte. Şi, dintr-o dată, fără să se anunţe prin nimic... pace. Linişte. Combatanţii s-au retras la ei acasă, aparent ignorându-se. Una dintre tabere zăngănindu-şi belicos săbiile şi armurile şi cântând în ditirambi suferinţa dar şi talentul cosmic al autorului, cealaltă văzându-şi de trebile domestice.
Pe acelaşi blog, dedicat sefeului, cineva a recenzat o carte apărută anul trecut, alta decât cea de mai sus. Demersul critic a fost, la fel ca la opera de mai sus, păstrat în limitele bunei cuviinţe. Comentariile, în ton cu recenzia. Dar, la remarca unuia dintre proprietarii blogului, cum că autorul s-ar fi supărat pe ei (remarcă spusă în glumă, fireşte), acesta, autorul a intervenit cu un comentariu pe care îmi permit să-l citez in extenso:
Cu siguranţă că din cele două atitudini ale autorilor, atitudini diametral opuse, se pot desprinde nişte învăţăminte. De fapt, multe învăţăminte. De fapt, prea multe ca să le înşir eu aici.
Un singur lucru vreau să mai adaug. Ca să risipesc o eventuală nedumerire. De ce nu am dat nume, link-uri etc, astfel încât cititorii acestui post să ştie despre cine este vorba. Nu am făcut acest lucru pentru că istoria de mai sus, deloc inventată, se poate regăsi în multe locuri şi în multe situaţii nu neapărat asemănătoare. Nu este o caracteristică exclusiv românească. Fundamentalismul, atitudinile pitecantropice, spiritul sectar, reacţiile de gaşcă sau tribale, agresivitatea, lipsa de spirit critic, toate acestea pot fi întâlnite din Groenlanda până în Papua. Cu intensităţi diferite, fireşte. Şi, la scară planetară, reacţiile de acest tip domină, din păcate, reacţiile lucide şi de bun simţ, de tipul celei care s-a putut vedea în citatul de mai înainte.
Aşadar, în final, cartea cu pricina a primit o apreciere mai degrabă negativă decât pozitivă. Până aici totul părea firesc şi natural. Nu era nici prima şi, probabil, nu va fi nici ultima operă care are parte de critici negative (în general vorbind şi nu despre producţiile autorului respectiv).
Ce a urmat... Au început să apară comentarii la recenzie. Iar printre primii comentatori s-a aflat chiar autorul care atrăgea atenţia celui care publicase recenzia că este singurul care nu a fost prins de povestea din operă. În ciuda faptului că două comentarii anterioare susţineau, în fapt, articolul, implicit criticile. Apoi, după alte câteva comentarii, autorul a revenit propunând o listă de cărţi, alături de aprecierea că a fost făcut cu ou şi cu oţet în recenzie. Deşi, repet, articolul nu a avut deloc aromă de ou şi de oţet. De aici, din acest punct, lucrurile au ieşit din matca firească iar spiritele s-au inflamat progresiv. Au urmat mai multe comentarii acide la adresa autorului. Cineva a făcut un apel la buna cuviinţă. Inutil. A apărut apoi primul comentariu care încearcă să ia apărarea operei analizate. Din nefericire metoda nu a fost tocmai fericită. Comentariul, în loc să demonstreze cu argumente că opera are valoare, a încearcat să atace recenzia. Prin urmare o critică a actului critic iniţial. Urmărind comentariile, deja aveam impresia că asist la cristalizarea unor tabere gata să se încaiere. M-am aşezat confortabil, la umbra unui arbore, şi am privit în vale, să văd pe mai departe cum evoluează cele două armate şi care va fi rezultatul încleştării lor.
A venit încă un comentariu al autorului care, deşi părea că flutură o năframă albă-n băţ, nu a făcut decât să toarne gaz pe foc. Deja confruntarea părăsise câmpul ideilor şi se desfăşura, absurd şi neanderthalian, undeva în paleoliticul inferior.
Mi-am permis, datorită acestei jucării interesante numită Internet, să vizitez şi tabăra cealaltă, să văd de unde veneau aceia care, în loc să susţină opera prin eleganţa argumentului desfiinţau critica prin lozinci apodictice. Am avut sentimentul că pătrund într-un spaţiu dominat de trăiri fundamentaliste şi categorice. Era locul în care autorul primea, într-un ritm frenetic, încurajări şi aprecieri exaltate, aşa cum se poate vedea, spre exemplu, în revărsările umane din zona islamului, acolo unde se ard în public diferite drapele sau se calcă în picioare simbolurile naţionale ale celor consideraţi ca fiind reprezentanţii infernului.
Comentariile de pe primul blog au degenerat în aprecieri culturale ferme şi vitriolante la adresa celor care au criticat opera, dar nesusţinute de nici o idee. Ca şi cum o hoardă de talibani s-ar fi apucat să demoleze orbeşte tot ce le ieşea în cale, inclusiv limba română, în numele unei credinţe oarbe şi infinite. Biata operă, mi-am spus, nu suferă ea oare, singură şi abandonată pe o Golgotă virtuală, văzând atâta revărsare de patimă şi chiar de ură? Nu se mai vorbea aproape deloc despre textul în sine.
Au apărut forţe proaspete. Şi într-o tabără şi în cealaltă. A fost invocat şi politicul, chiar mă întrebasem de ce nu apăruse până atunci o voce care să exporte incendiul literar şi către alte sfere, mai largi, mai cuprinzătoare. Oare, dacă prin miracol, aş fi putut să-i pun faţă în faţă pe toţi, ce s-ar fi întâmplat? Şi-ar fi sărit la jugulare unii altora sau...
Aveam în desfăşurare un conflict internaţionalizat, judecând după faptul că şi alte bloguri s-au lăsat târâte în acest război, hmmm... artistic şi fratricid. Escaladarea lui promitea să incendieze întregul univers, se anunţau decizii radicale care erau anulate după fix trei minute de răzgândiri abrupte. Şi, dintr-o dată, fără să se anunţe prin nimic... pace. Linişte. Combatanţii s-au retras la ei acasă, aparent ignorându-se. Una dintre tabere zăngănindu-şi belicos săbiile şi armurile şi cântând în ditirambi suferinţa dar şi talentul cosmic al autorului, cealaltă văzându-şi de trebile domestice.
Pe acelaşi blog, dedicat sefeului, cineva a recenzat o carte apărută anul trecut, alta decât cea de mai sus. Demersul critic a fost, la fel ca la opera de mai sus, păstrat în limitele bunei cuviinţe. Comentariile, în ton cu recenzia. Dar, la remarca unuia dintre proprietarii blogului, cum că autorul s-ar fi supărat pe ei (remarcă spusă în glumă, fireşte), acesta, autorul a intervenit cu un comentariu pe care îmi permit să-l citez in extenso:
nu, nu m-am suparat, dar cum, doamne iarta-ma, as putea sa ma bag intr-o discutie despre o carte pe care am scris-o?
fiecare cititor si/sau critic/recenzent are dreptul la parerile sale, la preferintele sale si nu e treaba autorului sa-i influenteze opiniile. cu atat mai putin, un scriitor nu trebuie sa-si explice un text in fata unor cititori care nu au citit, inca, respectivul text…
eu cred ca un scriitor isi termina treaba vizavi de un text din momentul in care cartea este publicata. la ce sa mai intervina? ce si cat avea de spus - a incaput in carte si, cand a dat “bun de tipar”, inseamna ca si-a epuizat misiunea: cartea trebuie sa-si fie siesi argument.
nu cred ca un scriitor trebuie sa justifice un text sau sa-l explice. Cartea XXXXXXXX a fost o exceptie pentru ca nu a primit NICIODATA un bun de tipar din partea mea (de fapt, nici nu mi-a fost cerut, caci n-as fi avut CUM sa-l dau unui text nefinalizat)…
in concluzie: nu e vorba de nici o suparare. nu consider, insa, ca am dreptul sa-mi comentez textul, indiferent daca sunt, sau nu, de acord cu opiniile cititorilor.
Cu siguranţă că din cele două atitudini ale autorilor, atitudini diametral opuse, se pot desprinde nişte învăţăminte. De fapt, multe învăţăminte. De fapt, prea multe ca să le înşir eu aici.
Un singur lucru vreau să mai adaug. Ca să risipesc o eventuală nedumerire. De ce nu am dat nume, link-uri etc, astfel încât cititorii acestui post să ştie despre cine este vorba. Nu am făcut acest lucru pentru că istoria de mai sus, deloc inventată, se poate regăsi în multe locuri şi în multe situaţii nu neapărat asemănătoare. Nu este o caracteristică exclusiv românească. Fundamentalismul, atitudinile pitecantropice, spiritul sectar, reacţiile de gaşcă sau tribale, agresivitatea, lipsa de spirit critic, toate acestea pot fi întâlnite din Groenlanda până în Papua. Cu intensităţi diferite, fireşte. Şi, la scară planetară, reacţiile de acest tip domină, din păcate, reacţiile lucide şi de bun simţ, de tipul celei care s-a putut vedea în citatul de mai înainte.
joi, 15 ianuarie 2009
Shakespeare prin Google translator
Am încercat, din curiozitate, să traduc un pasaj din Shakespeare cu Google translator.
Şi uite ce am obţinut:
Şi uite ce am obţinut:
Dar, moale! Ce lumina prin fereastra pauze de colo?
Este de la est, si Julieta este duminică
Rasari, echitabil duminică, şi-l omoare pe invidios Luna,
Cine este deja bolnav şi palid, cu jale,
Asta-i servitoare mii de artă mult mai corect decât ea:
Nu trebuie să fie o femeie de serviciu, deoarece ea este invidios;
Ea vestală londoneză este bolnav, dar şi verde
Şi nici unul, dar prosti nu porti; arunca-l.
Este doamna mea, O, este dragostea mea!
Slumdog Millionaire
Slumdog Millionaire are pe IMDB nota 8,7. Cum de a căpătat un aşa scor? Variante de răspuns: A. Au trişat, B. Noroc chior, C. Film genial, D. Aşa a fost scris.
Trei filme indieneşti am văzut la viaţa mea. Primul s-a numit Mama India şi l-am văzut la teve. Ăla făcut în 1957 şi care a fost şi nominalizat la Oscar. Pe mine m-a impresionat. Aveam zece ani pe atunci. Al doilea s-a numit Prietenii mei elefanţii. Eram la liceu şi m-am dus la cinematograf să-l văd. Mi s-a părut un film cretin şi am făcut prostia să-mi exprim părerea în gura mare. Pe chestia asta, fata pe care o tot curtam entuziast, mi-a dat papucii.
Al treilea film indienesc tocmai ce l-am văzut mai devreme şi se numeşte Slumdog Millionaire. Unii vor spune că nu este indienesc. Din simplul motiv că la început apar reflectoarele de la FOX. Şi pentru că şi Warner şi-a băgat coada. În fine, eu cred că asta contează mai puţin. Contează faptul că m-a ţinut în fotoliu preţ de 120 de minute şi nu ştiu nici una din variantele de răspuns de mai sus. Nu mă leg de jocul actorilor. Sunt nişte indieni de care vom mai auzi, cu siguranţă. Nici de regie. Pe alocuri mi s-a părut impecabilă. Şi imaginea la fel. Scenariul cred că merită cea mai mare atenţie.
Rar mi s-a întâmplat ca un film să mă scoată din sărite şi, în acelaşi timp, să mă încânte. Şi asta din pricina scenariului. Un amestec de autoironie şi de tragic şi de grotesc şi de soap şi de profunzime ratată la milimetru cum rar se poate afla. Când cineva priveşte un film aşteaptă o sumă de emoţii de la el. Bagi un thriller în dvd player şi cam ştii ce urmează. Bagi o comedie şi ştii că trebuie să râzi. Pui o dramă, pregăteşti din vreme batistele şi totul e ok. La orice film, în funcţie de gen, ai un orizont de aşteptare care îţi este satisfăcut într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de calitatea filmului. La drame boceşti mai mult sau mai puţin, la comedii râzi sau doar zâmbeşti etc.
Slumdog Millionaire nu are un anume orizont de aşteptare. Sau, mai bine spus, le are pe toate. Este un film brutal dar şi tandru. Afli că viaţa umană nu înseamnă nimic, valoarea unui om este egală cu zero. Dar are şi o poveste de dragoste, atât de tragică încât se termină cu bine. Îţi oferă şi câteva crime dar care, în context, sunt echivalente cu gestul unui ţăran care taie un pui pentru cină. Zgârie nori care se ridică şi trăiesc din seva mahalalelor. Prosperitate famelică. Interlopi credibili tocmai pentru faptul că sunt nişte brute stupide. O Indie care îşi ascunde cu grijă jucăriile mistico-filozofice, cele care au dat cu cracii în sus occidentul superficial şi hedonist. Un film pus pe şotii. Dacă ar fi fost o producţie europeană, finalul ar fi arătat cam aşa: băiatul ia banii şi fata moare călcată de tren. Dacă ar fi fost hollywoodian 100%, băiatul pierdea banii dar rămânea cu fata. Numai că, în filmul ăsta, băiatul ia şi banii şi fata. De aia zic eu că e film indienesc.
Te uiţi la Slumdog Millionaire. Ce faci?
A. Râzi, B. Plângi, C.Renunţi şi joci Solitaire, D.Afli că viaţa ta este un joc scris demult şi din care nu ai cum să scapi.
50-50, Sună un prieten, Întreabă publicul.
Poţi câştiga potul cel mare sau poţi pierde ce n-ai avut...
Trei filme indieneşti am văzut la viaţa mea. Primul s-a numit Mama India şi l-am văzut la teve. Ăla făcut în 1957 şi care a fost şi nominalizat la Oscar. Pe mine m-a impresionat. Aveam zece ani pe atunci. Al doilea s-a numit Prietenii mei elefanţii. Eram la liceu şi m-am dus la cinematograf să-l văd. Mi s-a părut un film cretin şi am făcut prostia să-mi exprim părerea în gura mare. Pe chestia asta, fata pe care o tot curtam entuziast, mi-a dat papucii.
Al treilea film indienesc tocmai ce l-am văzut mai devreme şi se numeşte Slumdog Millionaire. Unii vor spune că nu este indienesc. Din simplul motiv că la început apar reflectoarele de la FOX. Şi pentru că şi Warner şi-a băgat coada. În fine, eu cred că asta contează mai puţin. Contează faptul că m-a ţinut în fotoliu preţ de 120 de minute şi nu ştiu nici una din variantele de răspuns de mai sus. Nu mă leg de jocul actorilor. Sunt nişte indieni de care vom mai auzi, cu siguranţă. Nici de regie. Pe alocuri mi s-a părut impecabilă. Şi imaginea la fel. Scenariul cred că merită cea mai mare atenţie.
Rar mi s-a întâmplat ca un film să mă scoată din sărite şi, în acelaşi timp, să mă încânte. Şi asta din pricina scenariului. Un amestec de autoironie şi de tragic şi de grotesc şi de soap şi de profunzime ratată la milimetru cum rar se poate afla. Când cineva priveşte un film aşteaptă o sumă de emoţii de la el. Bagi un thriller în dvd player şi cam ştii ce urmează. Bagi o comedie şi ştii că trebuie să râzi. Pui o dramă, pregăteşti din vreme batistele şi totul e ok. La orice film, în funcţie de gen, ai un orizont de aşteptare care îţi este satisfăcut într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de calitatea filmului. La drame boceşti mai mult sau mai puţin, la comedii râzi sau doar zâmbeşti etc.
Slumdog Millionaire nu are un anume orizont de aşteptare. Sau, mai bine spus, le are pe toate. Este un film brutal dar şi tandru. Afli că viaţa umană nu înseamnă nimic, valoarea unui om este egală cu zero. Dar are şi o poveste de dragoste, atât de tragică încât se termină cu bine. Îţi oferă şi câteva crime dar care, în context, sunt echivalente cu gestul unui ţăran care taie un pui pentru cină. Zgârie nori care se ridică şi trăiesc din seva mahalalelor. Prosperitate famelică. Interlopi credibili tocmai pentru faptul că sunt nişte brute stupide. O Indie care îşi ascunde cu grijă jucăriile mistico-filozofice, cele care au dat cu cracii în sus occidentul superficial şi hedonist. Un film pus pe şotii. Dacă ar fi fost o producţie europeană, finalul ar fi arătat cam aşa: băiatul ia banii şi fata moare călcată de tren. Dacă ar fi fost hollywoodian 100%, băiatul pierdea banii dar rămânea cu fata. Numai că, în filmul ăsta, băiatul ia şi banii şi fata. De aia zic eu că e film indienesc.
Te uiţi la Slumdog Millionaire. Ce faci?
A. Râzi, B. Plângi, C.Renunţi şi joci Solitaire, D.Afli că viaţa ta este un joc scris demult şi din care nu ai cum să scapi.
50-50, Sună un prieten, Întreabă publicul.
Poţi câştiga potul cel mare sau poţi pierde ce n-ai avut...
luni, 12 ianuarie 2009
vineri, 2 ianuarie 2009
miercuri, 31 decembrie 2008
2009?
2009 vine la pachet cu o criză. Vă este teamă?
Pe mine nu criza mă înfricoşează. Îmi este teamă de crizaţi. Aştia-s mai periculoşi decât orice calamitate.
Aşadar... să-mi trăiţi şi să nu vă crizaţi.
Pe mine nu criza mă înfricoşează. Îmi este teamă de crizaţi. Aştia-s mai periculoşi decât orice calamitate.
Aşadar... să-mi trăiţi şi să nu vă crizaţi.
joi, 25 decembrie 2008
joi, 6 noiembrie 2008
Michael Crichton
Nu a murit, după cum se spune. Doar s-a dus un pic, să se odihnească, prin parcul Jurassic. Trimite-ne veşti despre tine, Michael. Pe care să le povestim celor care încă nu te-au cunoscut.
luni, 3 noiembrie 2008
Chitila - Darmstadt, tur - retur (3) - Drumul
Călătorului îi stă bine cu drumul, se spune. Am ieşit din Budapesta destul de greu. Un ambuteiaj. Coloana de maşini avea cam 2 kilometri. Nimeni din spatele nostru nu a forţat depaşirea. Şi nici din faţă nu am văzut pe cineva încercând să sară peste coloană.
Imediat ce am ajuns în Austria mi-a sărit în ochi un anunţ în româneşte. "Nu merge" scria pe un carton şi se referea la o casă de marcat din interiorul benzinăriei în care ne oprisem. Am zăbovit în acel PTF cam jumătate de ceas, timp în care am văzut trei maşini din România. Se justifica, aşadar, inscripţia aceea în limba română.
Autostrăzile austriece sunt la fel de bune ca autostrăzile maghiare. Poate un pic mai bune. Spre exemplu marcajele sunt mai dese şi mai explicite. În schimb curbele de pe autostrăzile din Austria sunt cam strânse, după gustul meu. În fine, ştiu ei mai bine, mi-am spus.
Am trecut vâjâind pe lângă Viena, aveam să ne oprim acolo la întoarcere. Cap compas Germania. Nu-s multe de spus despre traversarea Austriei. Doar câteva remarci legate de politeţea celorlalţi şoferi. Nu am văzut pe nimeni să dea flashuri. Nu am auzit clacsoane. M-am simţit în siguranţă la 130 km pe oră.
În Germania prin Passau. Primul popas. Şi primul şniţel din cele circa un milion pe care le-am mîncat în călătoria mea prin teritoriul nemţesc. Am constatat că toaleta popasului necesita cunoştiinţe solide. Ileana a încercat una, mi-a povestit apoi cum trebuie folosită şi... mi-a trecut cheful. Părea destul de complicat. Ne-am aşezat la o masă de lângă parcare. Undeva, la altă masă se vorbea româneşte. Adică tare. Şi grobian. Un grup de români, siguri că nimeni nu le înţelege spusele. Se simţeau datori să comenteze cât mai picant drumul pe care îl făcuseră până acolo. Inevitabil, fără să intru în vorbă cu ei, am aflat că urmau să ajungă în Paris, în aceiaşi zi. Aş mai fi aflat destule dacă nu ar fi plecat. În urma lor, pe masă, gunoaie, tăvile pline cu vase şi pahare. Poate că nu ştiau că ar fi putut să dea o dovadă de bun simţ dacă ar fi debarasat singuri masa. În vecinătatea noastră nişte şoferi de tir. Din Turcia, am dedus după grai. Au terminat de mâncat şi au dus tăvile. Nici măcar firimituri de pâine în urma lor. Poate că au călători mai mult, mi-am spus. Poate că, până la Paris, şi grupul acela de români avea să înveţe câte ceva legat de civilizaţie şi bun simţ.
Autobahn. Autostrada germană este o experienţă care trebuie trăită neapărat. Pe Autobahn nu există limită de viteză. 130 km pe oră reprezintă viteza recomandată, nicidecum limita. Cum se comportă şoferul german pe autostradă? Majoritatea covârşitoare stă pe prima bandă. Banda a doua este folosită pentru depăşire. Rar ai să vezi pe cineva mergând numai pe banda a doua. Prin urmare, rar ai să vezi depăşiri pe dreapta. Cât despre flashuri... nu există. Dacă ai ghinionul să primeşti lumini din spate în vreme ce depăşeşti vreo coloană de tiruri, fii sigur că este vreun mitocan din patrie.... Am condus ore în şir cu 130 km pe oră şi m-am odihnit. Spre deosebire, spre exemplu, de drumul până la Piteşti care este chiar obositor. M-am simţit în siguranţă la 130, 140, 150,160 de km pe oră. M-aş fi simţit la fel şi la mai mult dacă m-ar fi ţinut maşina. Remarcabil faptul că, într-o ţară foarte populată, chiar aglomerată, cum este Germania, poţi merge ore în şir pe autostradă fără să vezi vreo localitate. Dacă nu ar exista numeroasele ieşiri de pe autobahn, anunţate şi para-anunţate de sumedenie indicatoare, ai putea crede că te afli într-o ţară depopulată.
Am avut parte şi de o ploaie. Undeva, prin Bavaria. Instinctiv, am simţit nevoia să reduc viteza. Mi-am dat seama că este inutil. Drenajul formidabil al şoselei permite să alergi fără probleme cu 120 km pe oră şi chiar mai mult. Mă gândeam că vom ajunge la Darmstadt cu maşina plină de noroi. Aveam să constat că, dimpotrivă, maşina era mai curată decât la intrarea în Germania. Ăştia nu au noroi? Se pare că nu. N-am văzut noroi nici prin satele lor. Probabil că au ajuns la concluzia că noroiul şi mizeria nu folosesc la nimic bun.
Am ajuns la Darmstadt spre seară. Oboseala drumului era doar o părere. Cum să te simţi ostenit atâta vreme cât şoseaua nu te solicită aproape deloc? Tot ce ai de făcut este să te ţii de volan şi să fii atent la indicatoarele redundante care se înşiră în lungul autostrăzii. Practic, nu ai cum să ratezi destinaţia. Totul este explicat clar, nu te poţi rătăci. Cu condiţia să te debarasezi de nesiguranţa de acasă. Din pricina asta am trecut prin Darmstad şi pe lângă el fără să vedem oraşul. În loc să urmăm indicatoarele, ne-am lăsat purtaţi de instinct. De impresia că vom nimeri mai bine dacă luăm alt drum. Din pricina asta ne-am învârtit aproape o oră prin periferiile oraşului, fără să vedem oraşul. În cele din urmă am nimerit adresa. Poate că am avut şi noroc. Sau zeii s-au plictisit să râdă de noi şi ne-au deschis ochii.
Matildenhohe, undeva pe un deal, după cum spune şi numele străzii. Acolo unde gazdele noastre ne aşteptau deja. În sfârşit, vorbeam româneşte din nou. Am descărcat bagajele, am intrat în blocul cochet în care urma să stăm aproape o săptămână. Am privit ferestrele celorlalte apartamente. Nu am observat nici o mutră iscoditoare, nici o privire suspicioasă.
Târziu, în noapte, pe terasa apartamentului, fumez ultima ţigară. Chiar peste drum este parcarea în care am lăsat maşina. Interesant să observi numerele celorlalte maşini, toate încep cu DA. Una singura are plăcuţele cu IF. Dacă am fi folosit sistemul german de înmatriculare ar fi trebuit ca numărul maşinii mele să înceapă cu CHI. Ar fi avut mai multă noimă şi am să vă explic şi de ce. Dar nu acum. Mâine sau în altă zi.
Imediat ce am ajuns în Austria mi-a sărit în ochi un anunţ în româneşte. "Nu merge" scria pe un carton şi se referea la o casă de marcat din interiorul benzinăriei în care ne oprisem. Am zăbovit în acel PTF cam jumătate de ceas, timp în care am văzut trei maşini din România. Se justifica, aşadar, inscripţia aceea în limba română.
Autostrăzile austriece sunt la fel de bune ca autostrăzile maghiare. Poate un pic mai bune. Spre exemplu marcajele sunt mai dese şi mai explicite. În schimb curbele de pe autostrăzile din Austria sunt cam strânse, după gustul meu. În fine, ştiu ei mai bine, mi-am spus.
Am trecut vâjâind pe lângă Viena, aveam să ne oprim acolo la întoarcere. Cap compas Germania. Nu-s multe de spus despre traversarea Austriei. Doar câteva remarci legate de politeţea celorlalţi şoferi. Nu am văzut pe nimeni să dea flashuri. Nu am auzit clacsoane. M-am simţit în siguranţă la 130 km pe oră.
În Germania prin Passau. Primul popas. Şi primul şniţel din cele circa un milion pe care le-am mîncat în călătoria mea prin teritoriul nemţesc. Am constatat că toaleta popasului necesita cunoştiinţe solide. Ileana a încercat una, mi-a povestit apoi cum trebuie folosită şi... mi-a trecut cheful. Părea destul de complicat. Ne-am aşezat la o masă de lângă parcare. Undeva, la altă masă se vorbea româneşte. Adică tare. Şi grobian. Un grup de români, siguri că nimeni nu le înţelege spusele. Se simţeau datori să comenteze cât mai picant drumul pe care îl făcuseră până acolo. Inevitabil, fără să intru în vorbă cu ei, am aflat că urmau să ajungă în Paris, în aceiaşi zi. Aş mai fi aflat destule dacă nu ar fi plecat. În urma lor, pe masă, gunoaie, tăvile pline cu vase şi pahare. Poate că nu ştiau că ar fi putut să dea o dovadă de bun simţ dacă ar fi debarasat singuri masa. În vecinătatea noastră nişte şoferi de tir. Din Turcia, am dedus după grai. Au terminat de mâncat şi au dus tăvile. Nici măcar firimituri de pâine în urma lor. Poate că au călători mai mult, mi-am spus. Poate că, până la Paris, şi grupul acela de români avea să înveţe câte ceva legat de civilizaţie şi bun simţ.
Autobahn. Autostrada germană este o experienţă care trebuie trăită neapărat. Pe Autobahn nu există limită de viteză. 130 km pe oră reprezintă viteza recomandată, nicidecum limita. Cum se comportă şoferul german pe autostradă? Majoritatea covârşitoare stă pe prima bandă. Banda a doua este folosită pentru depăşire. Rar ai să vezi pe cineva mergând numai pe banda a doua. Prin urmare, rar ai să vezi depăşiri pe dreapta. Cât despre flashuri... nu există. Dacă ai ghinionul să primeşti lumini din spate în vreme ce depăşeşti vreo coloană de tiruri, fii sigur că este vreun mitocan din patrie.... Am condus ore în şir cu 130 km pe oră şi m-am odihnit. Spre deosebire, spre exemplu, de drumul până la Piteşti care este chiar obositor. M-am simţit în siguranţă la 130, 140, 150,160 de km pe oră. M-aş fi simţit la fel şi la mai mult dacă m-ar fi ţinut maşina. Remarcabil faptul că, într-o ţară foarte populată, chiar aglomerată, cum este Germania, poţi merge ore în şir pe autostradă fără să vezi vreo localitate. Dacă nu ar exista numeroasele ieşiri de pe autobahn, anunţate şi para-anunţate de sumedenie indicatoare, ai putea crede că te afli într-o ţară depopulată.
Am avut parte şi de o ploaie. Undeva, prin Bavaria. Instinctiv, am simţit nevoia să reduc viteza. Mi-am dat seama că este inutil. Drenajul formidabil al şoselei permite să alergi fără probleme cu 120 km pe oră şi chiar mai mult. Mă gândeam că vom ajunge la Darmstadt cu maşina plină de noroi. Aveam să constat că, dimpotrivă, maşina era mai curată decât la intrarea în Germania. Ăştia nu au noroi? Se pare că nu. N-am văzut noroi nici prin satele lor. Probabil că au ajuns la concluzia că noroiul şi mizeria nu folosesc la nimic bun.
Am ajuns la Darmstadt spre seară. Oboseala drumului era doar o părere. Cum să te simţi ostenit atâta vreme cât şoseaua nu te solicită aproape deloc? Tot ce ai de făcut este să te ţii de volan şi să fii atent la indicatoarele redundante care se înşiră în lungul autostrăzii. Practic, nu ai cum să ratezi destinaţia. Totul este explicat clar, nu te poţi rătăci. Cu condiţia să te debarasezi de nesiguranţa de acasă. Din pricina asta am trecut prin Darmstad şi pe lângă el fără să vedem oraşul. În loc să urmăm indicatoarele, ne-am lăsat purtaţi de instinct. De impresia că vom nimeri mai bine dacă luăm alt drum. Din pricina asta ne-am învârtit aproape o oră prin periferiile oraşului, fără să vedem oraşul. În cele din urmă am nimerit adresa. Poate că am avut şi noroc. Sau zeii s-au plictisit să râdă de noi şi ne-au deschis ochii.
Matildenhohe, undeva pe un deal, după cum spune şi numele străzii. Acolo unde gazdele noastre ne aşteptau deja. În sfârşit, vorbeam româneşte din nou. Am descărcat bagajele, am intrat în blocul cochet în care urma să stăm aproape o săptămână. Am privit ferestrele celorlalte apartamente. Nu am observat nici o mutră iscoditoare, nici o privire suspicioasă.
Târziu, în noapte, pe terasa apartamentului, fumez ultima ţigară. Chiar peste drum este parcarea în care am lăsat maşina. Interesant să observi numerele celorlalte maşini, toate încep cu DA. Una singura are plăcuţele cu IF. Dacă am fi folosit sistemul german de înmatriculare ar fi trebuit ca numărul maşinii mele să înceapă cu CHI. Ar fi avut mai multă noimă şi am să vă explic şi de ce. Dar nu acum. Mâine sau în altă zi.
miercuri, 29 octombrie 2008
Chitila - Darmstadt, tur - retur (2) - Budapesta
Cum vizitezi un oras străin, în care nu ai mai fost niciodată? Dacă oraşul se respectă, te urci într-un autobuz turistic, cu un traseu dinainte stabilit. Hop-on, hop-off. Sau recurgi la sfaturile localnicilor. S-au, pur şi simplu, porneşti bezmetic pe străzi, fără să întrebi nimic, pe nimeni. Sau aplici toate cele trei metode.
Am ascultat de sfatul gazdelor noastre de la pensiunea Beatrix şi am luat tramvaiul până în Piaţa Moscova. De acolo, cu metroul, am trecut pe sub Dunăre, în Pesta. Autobuzele hop-on hop off au avantajul că îţi permit să cobori în punctele de staţie, să zăboveşti o vreme în locul respectiv după care să continui traseul cu autobuzul următor.
În Budapesta mi-au plăcut clădirile. Faţade frumoase, imperiale, curate şi bine îngrijite. Multă verdeaţă. Oraş aglomerat dar în care nu te simţi înghesuit. Alături de un mare bulevard poţi descoperi tihna unei terase liniştite, de pe care poţi admira curgerea Dunării.
O remarcă pentru Piaţa Eroilor care este, cu adevărat, monumentală şi splendidă. Plus vizita la Citadelă. Acolo unde se deschide, cred eu, cea mai frumoasă privelişte a întregului oraş. Budapesta văzută de sus reprezintă unul dintre spectacolele care nu trebuiesc ratate sub nici un motiv.
O bere pe malul Dunării, o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre, Palatul Parlamentului, insula Margareta, podurile peste Dunăre, un buştean plutind pe apă, adus de cine ştie de unde, o familie de vorbitori de germană, soţ, soţie plus vreo cinci copii care au făcut orice numai să admire peisajul nu. Soarele spre asfinţit.
Străzi înguste, schimbă euro în forinţi, pe străzi, capace de canal care puteau să stea la fel de bine şi într-un muzeu de artă, un tânăr care cânta la o orgă, într-o piaţă oarecare. Şi statuia lângă care am stat şi pe care am ţinut-o de mână. Pe o bancă, lângă un arbore, o fată din metal oferea de mâncare unui câine din acelaşi material. M-am aşezat lângă ea, obosit de alergătura zilei. Şi i-am povestit ce cred eu despre oraşul ei. Şi despre oamenii din jur. M-a ascultat liniştită, cu răbdarea sustanţei din care era alcătuită. Eu cred că ne-am împrietenit. Am simţit asta atingându-i degetele fine, din metal. Poate că, demult, trupul ei, frumos aşezat pe o bancă, fusese un fier de sabie sau de tun. Am simţit că lucrurile urâte, din vechime, de pe vremea când oamenii lucrau săbii sau puşti, pălesc în faţa gestului acelei statui.
Înapoi, în piaţa Moscova. Pe jos, prin Buda. Străzi cu aspect de alee de parc. Case înecate în verdeaţă. O înserare liniştită peste un oraş mare dar deloc agitat. Aşa am încheiat a doua zi. Urcând spre cameră, la pensiune, am remarcat pe un perete o hartă veche. Ungaria Mare. O hartă frumos desenată, cu patina timpului pe ea. Şi, interesant lucru, n-am simţit nici un disconfort. Mi-am spus că istoria nu poţi să o modifici, nu poţi să o ignori. Nu-ţi rămâne de făcut decât să ţi-o asumi. Cândva Ungaria a fost Mare. Şi România a fost Mare, tot cândva. Dar să doreşti să te întorci în trecut, cu orice preţ, mi se pare un lucru de prost gust. Trecutul poate fi acceptat, contemplat şi, eventual, admirat. Dar niciodată repetat. O naţiune poate fi Mare, chiar măreaţă, prin suma sufletelor oamenilor săi. Încrâncenarea şi ura, nu fac altceva decât să transforme o naţie, un neam, în ceva mic, de dimensiunea unei colecţii de triburi arţăgoase şi puse veşnic pe scandal. Măreţia şi maiestatea unui popor NU trebuie să aibă ca măsură lungimea sabiei sau numărul săgeţilor slobozite în decursul vremilor. Mai deranjează pe cineva, astăzi, harta Imperiului Roman?
Cum să mă simt ofensat de acea hartă atâta vreme cât fata de la recepţie ne-a zâmbit şi ne-a întrebat cum ne-a plăcut şi cum ne-am simţit în Budapesta.
A doua zi urma să pornim devreme spre Austria.
Am ascultat de sfatul gazdelor noastre de la pensiunea Beatrix şi am luat tramvaiul până în Piaţa Moscova. De acolo, cu metroul, am trecut pe sub Dunăre, în Pesta. Autobuzele hop-on hop off au avantajul că îţi permit să cobori în punctele de staţie, să zăboveşti o vreme în locul respectiv după care să continui traseul cu autobuzul următor.
În Budapesta mi-au plăcut clădirile. Faţade frumoase, imperiale, curate şi bine îngrijite. Multă verdeaţă. Oraş aglomerat dar în care nu te simţi înghesuit. Alături de un mare bulevard poţi descoperi tihna unei terase liniştite, de pe care poţi admira curgerea Dunării.
O remarcă pentru Piaţa Eroilor care este, cu adevărat, monumentală şi splendidă. Plus vizita la Citadelă. Acolo unde se deschide, cred eu, cea mai frumoasă privelişte a întregului oraş. Budapesta văzută de sus reprezintă unul dintre spectacolele care nu trebuiesc ratate sub nici un motiv.
O bere pe malul Dunării, o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre, Palatul Parlamentului, insula Margareta, podurile peste Dunăre, un buştean plutind pe apă, adus de cine ştie de unde, o familie de vorbitori de germană, soţ, soţie plus vreo cinci copii care au făcut orice numai să admire peisajul nu. Soarele spre asfinţit.
Străzi înguste, schimbă euro în forinţi, pe străzi, capace de canal care puteau să stea la fel de bine şi într-un muzeu de artă, un tânăr care cânta la o orgă, într-o piaţă oarecare. Şi statuia lângă care am stat şi pe care am ţinut-o de mână. Pe o bancă, lângă un arbore, o fată din metal oferea de mâncare unui câine din acelaşi material. M-am aşezat lângă ea, obosit de alergătura zilei. Şi i-am povestit ce cred eu despre oraşul ei. Şi despre oamenii din jur. M-a ascultat liniştită, cu răbdarea sustanţei din care era alcătuită. Eu cred că ne-am împrietenit. Am simţit asta atingându-i degetele fine, din metal. Poate că, demult, trupul ei, frumos aşezat pe o bancă, fusese un fier de sabie sau de tun. Am simţit că lucrurile urâte, din vechime, de pe vremea când oamenii lucrau săbii sau puşti, pălesc în faţa gestului acelei statui.
Înapoi, în piaţa Moscova. Pe jos, prin Buda. Străzi cu aspect de alee de parc. Case înecate în verdeaţă. O înserare liniştită peste un oraş mare dar deloc agitat. Aşa am încheiat a doua zi. Urcând spre cameră, la pensiune, am remarcat pe un perete o hartă veche. Ungaria Mare. O hartă frumos desenată, cu patina timpului pe ea. Şi, interesant lucru, n-am simţit nici un disconfort. Mi-am spus că istoria nu poţi să o modifici, nu poţi să o ignori. Nu-ţi rămâne de făcut decât să ţi-o asumi. Cândva Ungaria a fost Mare. Şi România a fost Mare, tot cândva. Dar să doreşti să te întorci în trecut, cu orice preţ, mi se pare un lucru de prost gust. Trecutul poate fi acceptat, contemplat şi, eventual, admirat. Dar niciodată repetat. O naţiune poate fi Mare, chiar măreaţă, prin suma sufletelor oamenilor săi. Încrâncenarea şi ura, nu fac altceva decât să transforme o naţie, un neam, în ceva mic, de dimensiunea unei colecţii de triburi arţăgoase şi puse veşnic pe scandal. Măreţia şi maiestatea unui popor NU trebuie să aibă ca măsură lungimea sabiei sau numărul săgeţilor slobozite în decursul vremilor. Mai deranjează pe cineva, astăzi, harta Imperiului Roman?
Cum să mă simt ofensat de acea hartă atâta vreme cât fata de la recepţie ne-a zâmbit şi ne-a întrebat cum ne-a plăcut şi cum ne-am simţit în Budapesta.
A doua zi urma să pornim devreme spre Austria.
luni, 8 septembrie 2008
Bosonii Higgs si prostia umana
Exista, intre cele doua, o diferenta majora. Pe numitii bosoni (ai lui Higgs sau ai lui Dumnezeu, cum metaforic i-au mai numit fizicienii), nu i-a vazut nimeni pana acum dar apar cam in toate modelele teoretice care incearca sa explice Universul. Prostia umana, in schimb, exista la tot pasul dar o respingem cu oroare pentru ca, nu-i asa, suntem fiinte inzestrate cu ratiune, prin urmare nu ar trebui sa fim... hmmm... batuti in cap.
M-am distrat in ultimele zile citind articole din presa online si care aveau ca subiect LHC (Large Hadron Collider) si pornirea lui iminenta pe data de 10 septembrie. Comentariile cititorilor (indiferent de publicatie) erau, in mare majoritate, cel putin hilare daca nu intristator de stupide.
Ce zice presa:
"Sfarsitul lumii incepe pe 10 septembrie"
De ce? se intreaba lumea. Pai... d-aia. Ca la CERN savantii nebuni au intocmit o fabrica de gauri negre in care au bagat nu mai putin de 3 miliarde de euro. Asa zice presa. 3 miliarde de euro ca sa facem gauri negre. Ce-s alea? Stim cu totii: niste gauri negre. Dar care au proprietatea de a genera sfarsitul lumii. Cum? Sugand materia. De ce? eh... zice presa si am vazut si pe Discovery. Gaura neagra e flamanda, suge materia si implicit si pe noi pentru ca, nu-i asa, suntem alcatuiti din materie. Asadar, o sa fim supti. Intr-o clipa. Scenariul arata cam asa: la CERN, dupa ce savantii aia dilii ciocnesc cu mare iuteala niste protoni sau neutroni sau ceva asemanator, va aparea o gaura neagra vorace si care, la fel ca in bancul cu Scufita Rosie, va incepe sa se rasteasca la noi: AM SA TE MANANC! Si nu te pui cu gaura cand ea vrea sa te manance. E nasol cand ne mananca gaura. In fine...
Presa, obiectiva si neutra, dupa cum o stim, s-a grabit sa ne previna despre fenomen. Readactori, mai mult sau mai putin in tema, au incropit niste fraze din care un nespecialist nu poate sa inteleaga decat faptul ca musai pe 10 septembrie la ora zece , o gaura neagra va devora planeta Pamant, Luna, planeta Marte, Soarele, Alfa Centauri cu Proxima cu tot, si, din aproape in aproape, stelele din jur si imprejur si intreaga galaxie. Si asa mai departe pana cand intregul Univers se va scufunda in gaurica cea neagra si obtinuta de nebunii de savanti.
Imediat dupa ce articolele cu pricina si-au gasit loc in spatiul virtual, s-au starnit zeci de Casandre care au si prins sa boceasca a paguba. Am citit comentarii de toate felurile, unele raspunsuri la articole chiar explicau frumos si pe intelesul tuturor ca nu se va intampla nici o catastrofa acolo. Degeaba. Majoritatea celor care se bagau in seama (pe forumurile principalelor ziare online si care furnizasera articole apocaliptice) simteau nevoia sa injure gros si vartos fizica, dar si chimia si matematica, in general stiinta care, in creierii acestor comentatori, se face vinovata (ea, stiinta) de toate bubele lumii. Se exprimau idei care mai de care mai fantasmagorice, se amestecau profetii din biblie (care profetii nici nu exista dar da bine sa zicem ca stim de ele si ca ele, profetiile, admit faptul ca vine sfarsitul lumii... curand) cu catrenele lui Nostradamus, pareri personale care descriau in detaliu ce se va intampla in LHC, ipoteze si teoreme cu sumedenie de corolare. In general tonul celor care iau atitudine pe forumuri este categoric, doct si apodictic. Marea majoritate pare incredintata ca pe 10 septembrie vine sau incepe (o nuanta interesanta) sfarsitul lumii. Spun pare pentru ca, in realitate, nimeni nu este convins de asta. Altminteri ar fi trebuit sa asistam la un flux uman insemnat catre biserici, bunaoara. Sau la acte de caritate bizare. Nimic din toate acestea. Lumea isi vede de ale ei.
Atunci de ce stiinta este atacata cu atata osardie de populatia forumista? Presupun ca aici intervine prostia umana. Ar fi fost comod pentru oricine sa caute oarece informatii suplimentare despre LHC si sa constate ca nici pomeneneala de gauri negre. Nicidecum nu vine sfarsitul lumii. Nu, nu este suficient ca niste minti lucide incearca sa spuna adevarul. Prostia umana, camuflata in istetime si suficienta isi face de cap pe forumuri. Fizicienii sunt niste idioti, in general stiinta este corupta si izvor de suferinta (cum poate fi corupta matematica este un mister pentru mine) samd. Uita desteptii de pe forumuri ca, de fapt, nu stiinta este imorala ci oamenii care se slujesc de ea. Nu fizicienii sunt idioti ci aceia care nu pricep ce foloase au ei de pe urma faptului ca niste hadroni se izbesc cu mare viteza. La ce ne trebuie sa stim cum s-a nascut Universul, se intreaba unii. La ce ne trebuie sa stim, in general ceva? Dupa logica acestor trogloditi stiinta ar fi trebuit sa se inchida in antichitate. Pamantul este plat, la fel cum de plata le este si mintea si viata si apa pe care o beau.
Fizicienii vor pune in evidenta, sau nu, ipoteticul boson Higgs. Daca el exista s-ar putea ca, in anii viitori, sa avem parte de surprize interesante. Si de aplicatii in viata de zi cu zi care astazi ar putea parea ca tin de magie. Acest lucru nu ii va impiedica pe cei care afirma acum raspicat cum ca LHC ar trebui inchis (iar fizicienii, eventual, lapidati in public), sa se foloseasca de noile inventii si gaselnite. Pentru ca, dragii mei, prostia umana, imateriala si diafana dar in cantitati cosmice, este in stare sa se plieze pe orice. Daca numitul boson se incapataneaza sa stea pitit... Asta nu va afecta cu nimic bigotismul si aiureala din capul Casandrelor. Prostia este imuna si opaca la orice fel de bosoni, hadroni, fermioni si ce or mai fi ei.
Vor spune unii ca lumea este gresit informata si de aici confuzia legata de LHC. Asadar nu este vorba despre prostie. Ba da, zic eu, este vorba despre prostie. Pentru ca nimic nu ii impiedica pe respectivii sa caute sa afle mai mult despre subiectul cu pricina. Dar este mai comod sa ne vaicarim ca, iata, ne pica in cap drobul de sare in loc sa ne uitam daca, intr-adevar, exista vreun drob de sare.
Oricat s-ar stradui fizicienii, oamenii de stiinta in general, nu vor reusi sa starpeasca prostia umana cu bosoni Higgs. Din acest punct de vedere, da, LHC poate fi considerat un esec. Stim cu totii, nu-i asa, de la Asimov citire, ca "Impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar"
M-am distrat in ultimele zile citind articole din presa online si care aveau ca subiect LHC (Large Hadron Collider) si pornirea lui iminenta pe data de 10 septembrie. Comentariile cititorilor (indiferent de publicatie) erau, in mare majoritate, cel putin hilare daca nu intristator de stupide.
Ce zice presa:
"Sfarsitul lumii incepe pe 10 septembrie"
De ce? se intreaba lumea. Pai... d-aia. Ca la CERN savantii nebuni au intocmit o fabrica de gauri negre in care au bagat nu mai putin de 3 miliarde de euro. Asa zice presa. 3 miliarde de euro ca sa facem gauri negre. Ce-s alea? Stim cu totii: niste gauri negre. Dar care au proprietatea de a genera sfarsitul lumii. Cum? Sugand materia. De ce? eh... zice presa si am vazut si pe Discovery. Gaura neagra e flamanda, suge materia si implicit si pe noi pentru ca, nu-i asa, suntem alcatuiti din materie. Asadar, o sa fim supti. Intr-o clipa. Scenariul arata cam asa: la CERN, dupa ce savantii aia dilii ciocnesc cu mare iuteala niste protoni sau neutroni sau ceva asemanator, va aparea o gaura neagra vorace si care, la fel ca in bancul cu Scufita Rosie, va incepe sa se rasteasca la noi: AM SA TE MANANC! Si nu te pui cu gaura cand ea vrea sa te manance. E nasol cand ne mananca gaura. In fine...
Presa, obiectiva si neutra, dupa cum o stim, s-a grabit sa ne previna despre fenomen. Readactori, mai mult sau mai putin in tema, au incropit niste fraze din care un nespecialist nu poate sa inteleaga decat faptul ca musai pe 10 septembrie la ora zece , o gaura neagra va devora planeta Pamant, Luna, planeta Marte, Soarele, Alfa Centauri cu Proxima cu tot, si, din aproape in aproape, stelele din jur si imprejur si intreaga galaxie. Si asa mai departe pana cand intregul Univers se va scufunda in gaurica cea neagra si obtinuta de nebunii de savanti.
Imediat dupa ce articolele cu pricina si-au gasit loc in spatiul virtual, s-au starnit zeci de Casandre care au si prins sa boceasca a paguba. Am citit comentarii de toate felurile, unele raspunsuri la articole chiar explicau frumos si pe intelesul tuturor ca nu se va intampla nici o catastrofa acolo. Degeaba. Majoritatea celor care se bagau in seama (pe forumurile principalelor ziare online si care furnizasera articole apocaliptice) simteau nevoia sa injure gros si vartos fizica, dar si chimia si matematica, in general stiinta care, in creierii acestor comentatori, se face vinovata (ea, stiinta) de toate bubele lumii. Se exprimau idei care mai de care mai fantasmagorice, se amestecau profetii din biblie (care profetii nici nu exista dar da bine sa zicem ca stim de ele si ca ele, profetiile, admit faptul ca vine sfarsitul lumii... curand) cu catrenele lui Nostradamus, pareri personale care descriau in detaliu ce se va intampla in LHC, ipoteze si teoreme cu sumedenie de corolare. In general tonul celor care iau atitudine pe forumuri este categoric, doct si apodictic. Marea majoritate pare incredintata ca pe 10 septembrie vine sau incepe (o nuanta interesanta) sfarsitul lumii. Spun pare pentru ca, in realitate, nimeni nu este convins de asta. Altminteri ar fi trebuit sa asistam la un flux uman insemnat catre biserici, bunaoara. Sau la acte de caritate bizare. Nimic din toate acestea. Lumea isi vede de ale ei.
Atunci de ce stiinta este atacata cu atata osardie de populatia forumista? Presupun ca aici intervine prostia umana. Ar fi fost comod pentru oricine sa caute oarece informatii suplimentare despre LHC si sa constate ca nici pomeneneala de gauri negre. Nicidecum nu vine sfarsitul lumii. Nu, nu este suficient ca niste minti lucide incearca sa spuna adevarul. Prostia umana, camuflata in istetime si suficienta isi face de cap pe forumuri. Fizicienii sunt niste idioti, in general stiinta este corupta si izvor de suferinta (cum poate fi corupta matematica este un mister pentru mine) samd. Uita desteptii de pe forumuri ca, de fapt, nu stiinta este imorala ci oamenii care se slujesc de ea. Nu fizicienii sunt idioti ci aceia care nu pricep ce foloase au ei de pe urma faptului ca niste hadroni se izbesc cu mare viteza. La ce ne trebuie sa stim cum s-a nascut Universul, se intreaba unii. La ce ne trebuie sa stim, in general ceva? Dupa logica acestor trogloditi stiinta ar fi trebuit sa se inchida in antichitate. Pamantul este plat, la fel cum de plata le este si mintea si viata si apa pe care o beau.
Fizicienii vor pune in evidenta, sau nu, ipoteticul boson Higgs. Daca el exista s-ar putea ca, in anii viitori, sa avem parte de surprize interesante. Si de aplicatii in viata de zi cu zi care astazi ar putea parea ca tin de magie. Acest lucru nu ii va impiedica pe cei care afirma acum raspicat cum ca LHC ar trebui inchis (iar fizicienii, eventual, lapidati in public), sa se foloseasca de noile inventii si gaselnite. Pentru ca, dragii mei, prostia umana, imateriala si diafana dar in cantitati cosmice, este in stare sa se plieze pe orice. Daca numitul boson se incapataneaza sa stea pitit... Asta nu va afecta cu nimic bigotismul si aiureala din capul Casandrelor. Prostia este imuna si opaca la orice fel de bosoni, hadroni, fermioni si ce or mai fi ei.
Vor spune unii ca lumea este gresit informata si de aici confuzia legata de LHC. Asadar nu este vorba despre prostie. Ba da, zic eu, este vorba despre prostie. Pentru ca nimic nu ii impiedica pe respectivii sa caute sa afle mai mult despre subiectul cu pricina. Dar este mai comod sa ne vaicarim ca, iata, ne pica in cap drobul de sare in loc sa ne uitam daca, intr-adevar, exista vreun drob de sare.
Oricat s-ar stradui fizicienii, oamenii de stiinta in general, nu vor reusi sa starpeasca prostia umana cu bosoni Higgs. Din acest punct de vedere, da, LHC poate fi considerat un esec. Stim cu totii, nu-i asa, de la Asimov citire, ca "Impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar"
vineri, 8 august 2008
Chitila - Darmstadt, tur - retur (1) - Drumul
Am descoperit Romania in momentul in care am intrat in Ungaria. Mi-am descoperit propria tara prin lipsa ei. Dupa un drum de aproape 600 de kilometri. 12 ore mi-au luat ca sa ajung din Chitila la Cenad. In aceste 12 ore am alergat pe A1, am trecut de Pitesti prin niste transee care tineau loc de strazi. Daca vreun regizor ar fi considerat de cuviinta sa faca un film de razboi sau un sefe postapocaliptic, acolo ar fi fost locul ideal. Dupa Pitesti a urmat, firesc, Rm Valcea si Valea Oltului. Primul popas, in defileul Oltului. Am remarcat terasele orientate spre sosea. Nimeni nu s-a gandit ca, poate, cei care fac un popas in zona ar vrea sa vada Oltul si nu asfaltul soselei. Apoi Sibiul (care se va dovedi infernal la intoarcere) si un lung drum prin Ardeal, catre Timisoara. Multe gropi, multe blocaje (desi era duminca!). Mancarea mediocara prin locurile in care am oprit. Orase anoste dar relativ curate (Deva pare a se stradui un pic mai mult decat alte orase in a arata bine). In fine, Timisoara. Imediat ce am iesit din Timisoara ceva a inceput sa se schimbe. Poate aerul dupa-amiezii sa fi fost de vina, poate asfaltul ceva mai ingrijit. Am trecut prin Cenad si dupa cativa kilometri de alergat prin campie am ajuns la frontiera. O singura oprire la intrarea in Ungaria, vamesii unguri ne-au verificat pasapoartele si ne-au urat calatorie placuta mai departe. Zambind si in limba romana. In Ungaria, ca si in Romania, se plateste o taxa de drum. Am dat 10 euro ca sa avem acces pe soselele unguresti. Vigneta era valabila 4 zile. Am aflat apoi ca daca o plateam in forinti ieseam mai ieftin. Si, dintr-o data, am descoperit Romania... prin lipsa. Drumul era bine intretinut. Iarba parea chiar altfel colorata, cumva mai verde. Am remarcat lipsa buruienilor de pe marginea drumului. Romania se estompa incet, in urma noastra. Se ascundea in culoarea verde a ierbii, in asfaltul de calitate al soselei unguresti, in marcajele rutiere plantate astfel incat sa nu te ratacesti decat daca vrei neaparat. Granita dintre Romania si Ungaria in acea zona a fost stabilita in urma unor conventii. Nu pe baza unui hotar natural. Pamantul, solul, are aceiasi structura si in Romania si in Ungaria. Ce facea oare diferenta vizibila dintre cele doua tari? Poate zambetul vamesilor unguri? Poate iarba tunsa pe tot parcusul pana la Szeged? Poate marcajele rutiere? Poate satele unguresti, nu cu mult mai rasarite decat cele romanesti prin care abia trecusem, dar mult mai ingrijite si mai curate? Am trecut de Szeged si am intrat pe M5. Am ajuns la Budapesta pe inserat. Intrarea de pe M5 se face relativ usor, te trezesti dintr-o data intr-un oras mare, cu blocuri mai mult sau mai putin frumoase. O periferie oarecare a Budapestei. Am pus lipsa ambuteiajelor pe seama faptului ca era duminica. Apoi, dintr-o data am intrat intr-un oras croit cu buna stiinta pentru folosul oamenilor. Cladiri frumoase, multa verdeata, bulevarde largi... Dupa 14 ore de drum descopeream un oras care voia sa-mi demonstreze cat de frumos este, in ciuda oboselii stranse sub pleoape. Nu aveam nimic aranjat, nici o rezervare, era deja ora 21:30. Ma aflam intr-un oras interesant dar strain, fara sa cunosc limba, fara sa am un forint in buzunar, cu bancile inchise... Se pare ca in Budapesta nu exista primejdia de a dormi sub cerul liber. Multe indicatoare aratau directii catre diferite pensiuni. Pe oricare strada intram, exista cel putin un indicator care recomanda o pensiune sau alta. Am ales la intamplare, un nume. Beatrix. Ok, o pensiune pe nume Beatrix, undeva pe malul drept al Dunarii, adica in Buda. O revelatie. Malul drept al Dunarii pare a fi un codru urias in care s-au ratacit tot felul de vile, castele sau blocuri cochete. Cand am ajus la Beatrix deja se intunecase binisor. La receptie am fost intampinati cu un zambet. Dialogul a continuat, natural, in engleza. Da, dorim o camera. Costa 70 de euro cu mic dejun inclus. Perfect. Apoi, vorbind romaneste intre noi, am decis sa stam doua nopti. Neasteptat, receptionera ne-a raspuns in romana. De ce nu? mi-am spus. Undeva, in Budapesta, intr-o pensiune aleasa la intamplare, receptionera ne vorbeste in romaneste. Si chiar foarte corect. Amabila, desi parea obosita, ne-a prezentat camera, ne-a explicat obiceiurile casei si ne-a facut cateva recomandari pentru a doua zi... Ceva mai tarziu, in camera, am baut un tuborg (romanesc, ha ha) si am urmarit stirile in limba maghiara. Nu am vazut nici o crima relatata pe postul lor de teve desi ora inaintata nu ar fi scandalizat probabil CNA-ul maghiar. Sau poate ca da? In fine, stirile lor prezentau lucruri pasnice. Ceva mai tarziu, a inceput ploaia. O ploaie de vara. Asa am adormit si am inchis prima zi.
luni, 4 august 2008
Romania
Am revenit in tara dupa trei saptamani de Europa. Trei saptamani de normalitate. Am vazut pe rand: Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Elvetia. Au fost locuri in care m-am simtit acasa. In Budapesta, spre exemplu. Au fost locuri care m-au impresionat prin firesc, liniste si normalitate. As putea sa dau nume, locuri de bifat pe harta. Deocamdata nu am sa fac asta. M-am indragostit de Germania. Nu m-a impresionat Elvetia. Nu mi-a placut in mod deosebit Luxemburgul. Am fost fascinat de Budapesta... Toate acestea au trecut. Am revenit in tara. Si unul dintre primele lucruri pe care le-am facut aici a fost sa pun mana pe telefon si sa sun la Teledon. Nu vreau sa dau vreo semnificatie anume gestului meu. Pur si simplu asa s-a intamplat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)