Chitila - Darmstadt, tur - retur (1) - Drumul

Am descoperit Romania in momentul in care am intrat in Ungaria. Mi-am descoperit propria tara prin lipsa ei. Dupa un drum de aproape 600 de kilometri. 12 ore mi-au luat ca sa ajung din Chitila la Cenad. In aceste 12 ore am alergat pe A1, am trecut de Pitesti prin niste transee care tineau loc de strazi. Daca vreun regizor ar fi considerat de cuviinta sa faca un film de razboi sau un sefe postapocaliptic, acolo ar fi fost locul ideal. Dupa Pitesti a urmat, firesc, Rm Valcea si Valea Oltului. Primul popas, in defileul Oltului. Am remarcat terasele orientate spre sosea. Nimeni nu s-a gandit ca, poate, cei care fac un popas in zona ar vrea sa vada Oltul si nu asfaltul soselei. Apoi Sibiul (care se va dovedi infernal la intoarcere) si un lung drum prin Ardeal, catre Timisoara. Multe gropi, multe blocaje (desi era duminca!). Mancarea mediocara prin locurile in care am oprit. Orase anoste dar relativ curate (Deva pare a se stradui un pic mai mult decat alte orase in a arata bine). In fine, Timisoara. Imediat ce am iesit din Timisoara ceva a inceput sa se schimbe. Poate aerul dupa-amiezii sa fi fost de vina, poate asfaltul ceva mai ingrijit. Am trecut prin Cenad si dupa cativa kilometri de alergat prin campie am ajuns la frontiera. O singura oprire la intrarea in Ungaria, vamesii unguri ne-au verificat pasapoartele si ne-au urat calatorie placuta mai departe. Zambind si in limba romana. In Ungaria, ca si in Romania, se plateste o taxa de drum. Am dat 10 euro ca sa avem acces pe soselele unguresti. Vigneta era valabila 4 zile. Am aflat apoi ca daca o plateam in forinti ieseam mai ieftin. Si, dintr-o data, am descoperit Romania... prin lipsa. Drumul era bine intretinut. Iarba parea chiar altfel colorata, cumva mai verde. Am remarcat lipsa buruienilor de pe marginea drumului. Romania se estompa incet, in urma noastra. Se ascundea in culoarea verde a ierbii, in asfaltul de calitate al soselei unguresti, in marcajele rutiere plantate astfel incat sa nu te ratacesti decat daca vrei neaparat. Granita dintre Romania si Ungaria in acea zona a fost stabilita in urma unor conventii. Nu pe baza unui hotar natural. Pamantul, solul, are aceiasi structura si in Romania si in Ungaria. Ce facea oare diferenta vizibila dintre cele doua tari? Poate zambetul vamesilor unguri? Poate iarba tunsa pe tot parcusul pana la Szeged? Poate marcajele rutiere? Poate satele unguresti, nu cu mult mai rasarite decat cele romanesti prin care abia trecusem, dar mult mai ingrijite si mai curate? Am trecut de Szeged si am intrat pe M5. Am ajuns la Budapesta pe inserat. Intrarea de pe M5 se face relativ usor, te trezesti dintr-o data intr-un oras mare, cu blocuri mai mult sau mai putin frumoase. O periferie oarecare a Budapestei. Am pus lipsa ambuteiajelor pe seama faptului ca era duminica. Apoi, dintr-o data am intrat intr-un oras croit cu buna stiinta pentru folosul oamenilor. Cladiri frumoase, multa verdeata, bulevarde largi... Dupa 14 ore de drum descopeream un oras care voia sa-mi demonstreze cat de frumos este, in ciuda oboselii stranse sub pleoape. Nu aveam nimic aranjat, nici o rezervare, era deja ora 21:30. Ma aflam intr-un oras interesant dar strain, fara sa cunosc limba, fara sa am un forint in buzunar, cu bancile inchise... Se pare ca in Budapesta nu exista primejdia de a dormi sub cerul liber. Multe indicatoare aratau directii catre diferite pensiuni. Pe oricare strada intram, exista cel putin un indicator care recomanda o pensiune sau alta. Am ales la intamplare, un nume. Beatrix. Ok, o pensiune pe nume Beatrix, undeva pe malul drept al Dunarii, adica in Buda. O revelatie. Malul drept al Dunarii pare a fi un codru urias in care s-au ratacit tot felul de vile, castele sau blocuri cochete. Cand am ajus la Beatrix deja se intunecase binisor. La receptie am fost intampinati cu un zambet. Dialogul a continuat, natural, in engleza. Da, dorim o camera. Costa 70 de euro cu mic dejun inclus. Perfect. Apoi, vorbind romaneste intre noi, am decis sa stam doua nopti. Neasteptat, receptionera ne-a raspuns in romana. De ce nu? mi-am spus. Undeva, in Budapesta, intr-o pensiune aleasa la intamplare, receptionera ne vorbeste in romaneste. Si chiar foarte corect. Amabila, desi parea obosita, ne-a prezentat camera, ne-a explicat obiceiurile casei si ne-a facut cateva recomandari pentru a doua zi... Ceva mai tarziu, in camera, am baut un tuborg (romanesc, ha ha) si am urmarit stirile in limba maghiara. Nu am vazut nici o crima relatata pe postul lor de teve desi ora inaintata nu ar fi scandalizat probabil CNA-ul maghiar. Sau poate ca da? In fine, stirile lor prezentau lucruri pasnice. Ceva mai tarziu, a inceput ploaia. O ploaie de vara. Asa am adormit si am inchis prima zi.

Romania

Am revenit in tara dupa trei saptamani de Europa. Trei saptamani de normalitate. Am vazut pe rand: Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Elvetia. Au fost locuri in care m-am simtit acasa. In Budapesta, spre exemplu. Au fost locuri care m-au impresionat prin firesc, liniste si normalitate. As putea sa dau nume, locuri de bifat pe harta. Deocamdata nu am sa fac asta. M-am indragostit de Germania. Nu m-a impresionat Elvetia. Nu mi-a placut in mod deosebit Luxemburgul. Am fost fascinat de Budapesta... Toate acestea au trecut. Am revenit in tara. Si unul dintre primele lucruri pe care le-am facut aici a fost sa pun mana pe telefon si sa sun la Teledon. Nu vreau sa dau vreo semnificatie anume gestului meu. Pur si simplu asa s-a intamplat.