Chitila - Darmstadt, tur - retur (3) - Drumul

Călătorului îi stă bine cu drumul, se spune. Am ieşit din Budapesta destul de greu. Un ambuteiaj. Coloana de maşini avea cam 2 kilometri. Nimeni din spatele nostru nu a forţat depaşirea. Şi nici din faţă nu am văzut pe cineva încercând să sară peste coloană.

Imediat ce am ajuns în Austria mi-a sărit în ochi un anunţ în româneşte. "Nu merge" scria pe un carton şi se referea la o casă de marcat din interiorul benzinăriei în care ne oprisem. Am zăbovit în acel PTF cam jumătate de ceas, timp în care am văzut trei maşini din România. Se justifica, aşadar, inscripţia aceea în limba română.

Autostrăzile austriece sunt la fel de bune ca autostrăzile maghiare. Poate un pic mai bune. Spre exemplu marcajele sunt mai dese şi mai explicite. În schimb curbele de pe autostrăzile din Austria sunt cam strânse, după gustul meu. În fine, ştiu ei mai bine, mi-am spus.

Am trecut vâjâind pe lângă Viena, aveam să ne oprim acolo la întoarcere. Cap compas Germania. Nu-s multe de spus despre traversarea Austriei. Doar câteva remarci legate de politeţea celorlalţi şoferi. Nu am văzut pe nimeni să dea flashuri. Nu am auzit clacsoane. M-am simţit în siguranţă la 130 km pe oră.

În Germania prin Passau. Primul popas. Şi primul şniţel din cele circa un milion pe care le-am mîncat în călătoria mea prin teritoriul nemţesc. Am constatat că toaleta popasului necesita cunoştiinţe solide. Ileana a încercat una, mi-a povestit apoi cum trebuie folosită şi... mi-a trecut cheful. Părea destul de complicat. Ne-am aşezat la o masă de lângă parcare. Undeva, la altă masă se vorbea româneşte. Adică tare. Şi grobian. Un grup de români, siguri că nimeni nu le înţelege spusele. Se simţeau datori să comenteze cât mai picant drumul pe care îl făcuseră până acolo. Inevitabil, fără să intru în vorbă cu ei, am aflat că urmau să ajungă în Paris, în aceiaşi zi. Aş mai fi aflat destule dacă nu ar fi plecat. În urma lor, pe masă, gunoaie, tăvile pline cu vase şi pahare. Poate că nu ştiau că ar fi putut să dea o dovadă de bun simţ dacă ar fi debarasat singuri masa. În vecinătatea noastră nişte şoferi de tir. Din Turcia, am dedus după grai. Au terminat de mâncat şi au dus tăvile. Nici măcar firimituri de pâine în urma lor. Poate că au călători mai mult, mi-am spus. Poate că, până la Paris, şi grupul acela de români avea să înveţe câte ceva legat de civilizaţie şi bun simţ.

Autobahn. Autostrada germană este o experienţă care trebuie trăită neapărat. Pe Autobahn nu există limită de viteză. 130 km pe oră reprezintă viteza recomandată, nicidecum limita. Cum se comportă şoferul german pe autostradă? Majoritatea covârşitoare stă pe prima bandă. Banda a doua este folosită pentru depăşire. Rar ai să vezi pe cineva mergând numai pe banda a doua. Prin urmare, rar ai să vezi depăşiri pe dreapta. Cât despre flashuri... nu există. Dacă ai ghinionul să primeşti lumini din spate în vreme ce depăşeşti vreo coloană de tiruri, fii sigur că este vreun mitocan din patrie.... Am condus ore în şir cu 130 km pe oră şi m-am odihnit. Spre deosebire, spre exemplu, de drumul până la Piteşti care este chiar obositor. M-am simţit în siguranţă la 130, 140, 150,160 de km pe oră. M-aş fi simţit la fel şi la mai mult dacă m-ar fi ţinut maşina. Remarcabil faptul că, într-o ţară foarte populată, chiar aglomerată, cum este Germania, poţi merge ore în şir pe autostradă fără să vezi vreo localitate. Dacă nu ar exista numeroasele ieşiri de pe autobahn, anunţate şi para-anunţate de sumedenie indicatoare, ai putea crede că te afli într-o ţară depopulată.

Am avut parte şi de o ploaie. Undeva, prin Bavaria. Instinctiv, am simţit nevoia să reduc viteza. Mi-am dat seama că este inutil. Drenajul formidabil al şoselei permite să alergi fără probleme cu 120 km pe oră şi chiar mai mult. Mă gândeam că vom ajunge la Darmstadt cu maşina plină de noroi. Aveam să constat că, dimpotrivă, maşina era mai curată decât la intrarea în Germania. Ăştia nu au noroi? Se pare că nu. N-am văzut noroi nici prin satele lor. Probabil că au ajuns la concluzia că noroiul şi mizeria nu folosesc la nimic bun.

Am ajuns la Darmstadt spre seară. Oboseala drumului era doar o părere. Cum să te simţi ostenit atâta vreme cât şoseaua nu te solicită aproape deloc? Tot ce ai de făcut este să te ţii de volan şi să fii atent la indicatoarele redundante care se înşiră în lungul autostrăzii. Practic, nu ai cum să ratezi destinaţia. Totul este explicat clar, nu te poţi rătăci. Cu condiţia să te debarasezi de nesiguranţa de acasă. Din pricina asta am trecut prin Darmstad şi pe lângă el fără să vedem oraşul. În loc să urmăm indicatoarele, ne-am lăsat purtaţi de instinct. De impresia că vom nimeri mai bine dacă luăm alt drum. Din pricina asta ne-am învârtit aproape o oră prin periferiile oraşului, fără să vedem oraşul. În cele din urmă am nimerit adresa. Poate că am avut şi noroc. Sau zeii s-au plictisit să râdă de noi şi ne-au deschis ochii.

Matildenhohe, undeva pe un deal, după cum spune şi numele străzii. Acolo unde gazdele noastre ne aşteptau deja. În sfârşit, vorbeam româneşte din nou. Am descărcat bagajele, am intrat în blocul cochet în care urma să stăm aproape o săptămână. Am privit ferestrele celorlalte apartamente. Nu am observat nici o mutră iscoditoare, nici o privire suspicioasă.

Târziu, în noapte, pe terasa apartamentului, fumez ultima ţigară. Chiar peste drum este parcarea în care am lăsat maşina. Interesant să observi numerele celorlalte maşini, toate încep cu DA. Una singura are plăcuţele cu IF. Dacă am fi folosit sistemul german de înmatriculare ar fi trebuit ca numărul maşinii mele să înceapă cu CHI. Ar fi avut mai multă noimă şi am să vă explic şi de ce. Dar nu acum. Mâine sau în altă zi.

Chitila - Darmstadt, tur - retur (2) - Budapesta

Cum vizitezi un oras străin, în care nu ai mai fost niciodată? Dacă oraşul se respectă, te urci într-un autobuz turistic, cu un traseu dinainte stabilit. Hop-on, hop-off. Sau recurgi la sfaturile localnicilor. S-au, pur şi simplu, porneşti bezmetic pe străzi, fără să întrebi nimic, pe nimeni. Sau aplici toate cele trei metode.

Am ascultat de sfatul gazdelor noastre de la pensiunea Beatrix şi am luat tramvaiul până în Piaţa Moscova. De acolo, cu metroul, am trecut pe sub Dunăre, în Pesta. Autobuzele hop-on hop off au avantajul că îţi permit să cobori în punctele de staţie, să zăboveşti o vreme în locul respectiv după care să continui traseul cu autobuzul următor.

În Budapesta mi-au plăcut clădirile. Faţade frumoase, imperiale, curate şi bine îngrijite. Multă verdeaţă. Oraş aglomerat dar în care nu te simţi înghesuit. Alături de un mare bulevard poţi descoperi tihna unei terase liniştite, de pe care poţi admira curgerea Dunării.

O remarcă pentru Piaţa Eroilor care este, cu adevărat, monumentală şi splendidă. Plus vizita la Citadelă. Acolo unde se deschide, cred eu, cea mai frumoasă privelişte a întregului oraş. Budapesta văzută de sus reprezintă unul dintre spectacolele care nu trebuiesc ratate sub nici un motiv.

O bere pe malul Dunării, o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre, Palatul Parlamentului, insula Margareta, podurile peste Dunăre, un buştean plutind pe apă, adus de cine ştie de unde, o familie de vorbitori de germană, soţ, soţie plus vreo cinci copii care au făcut orice numai să admire peisajul nu. Soarele spre asfinţit.

Străzi înguste, schimbă euro în forinţi, pe străzi, capace de canal care puteau să stea la fel de bine şi într-un muzeu de artă, un tânăr care cânta la o orgă, într-o piaţă oarecare. Şi statuia lângă care am stat şi pe care am ţinut-o de mână. Pe o bancă, lângă un arbore, o fată din metal oferea de mâncare unui câine din acelaşi material. M-am aşezat lângă ea, obosit de alergătura zilei. Şi i-am povestit ce cred eu despre oraşul ei. Şi despre oamenii din jur. M-a ascultat liniştită, cu răbdarea sustanţei din care era alcătuită. Eu cred că ne-am împrietenit. Am simţit asta atingându-i degetele fine, din metal. Poate că, demult, trupul ei, frumos aşezat pe o bancă, fusese un fier de sabie sau de tun. Am simţit că lucrurile urâte, din vechime, de pe vremea când oamenii lucrau săbii sau puşti, pălesc în faţa gestului acelei statui.

Înapoi, în piaţa Moscova. Pe jos, prin Buda. Străzi cu aspect de alee de parc. Case înecate în verdeaţă. O înserare liniştită peste un oraş mare dar deloc agitat. Aşa am încheiat a doua zi. Urcând spre cameră, la pensiune, am remarcat pe un perete o hartă veche. Ungaria Mare. O hartă frumos desenată, cu patina timpului pe ea. Şi, interesant lucru, n-am simţit nici un disconfort. Mi-am spus că istoria nu poţi să o modifici, nu poţi să o ignori. Nu-ţi rămâne de făcut decât să ţi-o asumi. Cândva Ungaria a fost Mare. Şi România a fost Mare, tot cândva. Dar să doreşti să te întorci în trecut, cu orice preţ, mi se pare un lucru de prost gust. Trecutul poate fi acceptat, contemplat şi, eventual, admirat. Dar niciodată repetat. O naţiune poate fi Mare, chiar măreaţă, prin suma sufletelor oamenilor săi. Încrâncenarea şi ura, nu fac altceva decât să transforme o naţie, un neam, în ceva mic, de dimensiunea unei colecţii de triburi arţăgoase şi puse veşnic pe scandal. Măreţia şi maiestatea unui popor NU trebuie să aibă ca măsură lungimea sabiei sau numărul săgeţilor slobozite în decursul vremilor. Mai deranjează pe cineva, astăzi, harta Imperiului Roman?

Cum să mă simt ofensat de acea hartă atâta vreme cât fata de la recepţie ne-a zâmbit şi ne-a întrebat cum ne-a plăcut şi cum ne-am simţit în Budapesta.

A doua zi urma să pornim devreme spre Austria.

Bosonii Higgs si prostia umana

Exista, intre cele doua, o diferenta majora. Pe numitii bosoni (ai lui Higgs sau ai lui Dumnezeu, cum metaforic i-au mai numit fizicienii), nu i-a vazut nimeni pana acum dar apar cam in toate modelele teoretice care incearca sa explice Universul. Prostia umana, in schimb, exista la tot pasul dar o respingem cu oroare pentru ca, nu-i asa, suntem fiinte inzestrate cu ratiune, prin urmare nu ar trebui sa fim... hmmm... batuti in cap.

M-am distrat in ultimele zile citind articole din presa online si care aveau ca subiect LHC (Large Hadron Collider) si pornirea lui iminenta pe data de 10 septembrie. Comentariile cititorilor (indiferent de publicatie) erau, in mare majoritate, cel putin hilare daca nu intristator de stupide.

Ce zice presa:

"Sfarsitul lumii incepe pe 10 septembrie"

De ce? se intreaba lumea. Pai... d-aia. Ca la CERN savantii nebuni au intocmit o fabrica de gauri negre in care au bagat nu mai putin de 3 miliarde de euro. Asa zice presa. 3 miliarde de euro ca sa facem gauri negre. Ce-s alea? Stim cu totii: niste gauri negre. Dar care au proprietatea de a genera sfarsitul lumii. Cum? Sugand materia. De ce? eh... zice presa si am vazut si pe Discovery. Gaura neagra e flamanda, suge materia si implicit si pe noi pentru ca, nu-i asa, suntem alcatuiti din materie. Asadar, o sa fim supti. Intr-o clipa. Scenariul arata cam asa: la CERN, dupa ce savantii aia dilii ciocnesc cu mare iuteala niste protoni sau neutroni sau ceva asemanator, va aparea o gaura neagra vorace si care, la fel ca in bancul cu Scufita Rosie, va incepe sa se rasteasca la noi: AM SA TE MANANC! Si nu te pui cu gaura cand ea vrea sa te manance. E nasol cand ne mananca gaura. In fine...

Presa, obiectiva si neutra, dupa cum o stim, s-a grabit sa ne previna despre fenomen. Readactori, mai mult sau mai putin in tema, au incropit niste fraze din care un nespecialist nu poate sa inteleaga decat faptul ca musai pe 10 septembrie la ora zece , o gaura neagra va devora planeta Pamant, Luna, planeta Marte, Soarele, Alfa Centauri cu Proxima cu tot, si, din aproape in aproape, stelele din jur si imprejur si intreaga galaxie. Si asa mai departe pana cand intregul Univers se va scufunda in gaurica cea neagra si obtinuta de nebunii de savanti.

Imediat dupa ce articolele cu pricina si-au gasit loc in spatiul virtual, s-au starnit zeci de Casandre care au si prins sa boceasca a paguba. Am citit comentarii de toate felurile, unele raspunsuri la articole chiar explicau frumos si pe intelesul tuturor ca nu se va intampla nici o catastrofa acolo. Degeaba. Majoritatea celor care se bagau in seama (pe forumurile principalelor ziare online si care furnizasera articole apocaliptice) simteau nevoia sa injure gros si vartos fizica, dar si chimia si matematica, in general stiinta care, in creierii acestor comentatori, se face vinovata (ea, stiinta) de toate bubele lumii. Se exprimau idei care mai de care mai fantasmagorice, se amestecau profetii din biblie (care profetii nici nu exista dar da bine sa zicem ca stim de ele si ca ele, profetiile, admit faptul ca vine sfarsitul lumii... curand) cu catrenele lui Nostradamus, pareri personale care descriau in detaliu ce se va intampla in LHC, ipoteze si teoreme cu sumedenie de corolare. In general tonul celor care iau atitudine pe forumuri este categoric, doct si apodictic. Marea majoritate pare incredintata ca pe 10 septembrie vine sau incepe (o nuanta interesanta) sfarsitul lumii. Spun pare pentru ca, in realitate, nimeni nu este convins de asta. Altminteri ar fi trebuit sa asistam la un flux uman insemnat catre biserici, bunaoara. Sau la acte de caritate bizare. Nimic din toate acestea. Lumea isi vede de ale ei.

Atunci de ce stiinta este atacata cu atata osardie de populatia forumista? Presupun ca aici intervine prostia umana. Ar fi fost comod pentru oricine sa caute oarece informatii suplimentare despre LHC si sa constate ca nici pomeneneala de gauri negre. Nicidecum nu vine sfarsitul lumii. Nu, nu este suficient ca niste minti lucide incearca sa spuna adevarul. Prostia umana, camuflata in istetime si suficienta isi face de cap pe forumuri. Fizicienii sunt niste idioti, in general stiinta este corupta si izvor de suferinta (cum poate fi corupta matematica este un mister pentru mine) samd. Uita desteptii de pe forumuri ca, de fapt, nu stiinta este imorala ci oamenii care se slujesc de ea. Nu fizicienii sunt idioti ci aceia care nu pricep ce foloase au ei de pe urma faptului ca niste hadroni se izbesc cu mare viteza. La ce ne trebuie sa stim cum s-a nascut Universul, se intreaba unii. La ce ne trebuie sa stim, in general ceva? Dupa logica acestor trogloditi stiinta ar fi trebuit sa se inchida in antichitate. Pamantul este plat, la fel cum de plata le este si mintea si viata si apa pe care o beau.

Fizicienii vor pune in evidenta, sau nu, ipoteticul boson Higgs. Daca el exista s-ar putea ca, in anii viitori, sa avem parte de surprize interesante. Si de aplicatii in viata de zi cu zi care astazi ar putea parea ca tin de magie. Acest lucru nu ii va impiedica pe cei care afirma acum raspicat cum ca LHC ar trebui inchis (iar fizicienii, eventual, lapidati in public), sa se foloseasca de noile inventii si gaselnite. Pentru ca, dragii mei, prostia umana, imateriala si diafana dar in cantitati cosmice, este in stare sa se plieze pe orice. Daca numitul boson se incapataneaza sa stea pitit... Asta nu va afecta cu nimic bigotismul si aiureala din capul Casandrelor. Prostia este imuna si opaca la orice fel de bosoni, hadroni, fermioni si ce or mai fi ei.

Vor spune unii ca lumea este gresit informata si de aici confuzia legata de LHC. Asadar nu este vorba despre prostie. Ba da, zic eu, este vorba despre prostie. Pentru ca nimic nu ii impiedica pe respectivii sa caute sa afle mai mult despre subiectul cu pricina. Dar este mai comod sa ne vaicarim ca, iata, ne pica in cap drobul de sare in loc sa ne uitam daca, intr-adevar, exista vreun drob de sare.

Oricat s-ar stradui fizicienii, oamenii de stiinta in general, nu vor reusi sa starpeasca prostia umana cu bosoni Higgs. Din acest punct de vedere, da, LHC poate fi considerat un esec. Stim cu totii, nu-i asa, de la Asimov citire, ca "Impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar"

Chitila - Darmstadt, tur - retur (1) - Drumul

Am descoperit Romania in momentul in care am intrat in Ungaria. Mi-am descoperit propria tara prin lipsa ei. Dupa un drum de aproape 600 de kilometri. 12 ore mi-au luat ca sa ajung din Chitila la Cenad. In aceste 12 ore am alergat pe A1, am trecut de Pitesti prin niste transee care tineau loc de strazi. Daca vreun regizor ar fi considerat de cuviinta sa faca un film de razboi sau un sefe postapocaliptic, acolo ar fi fost locul ideal. Dupa Pitesti a urmat, firesc, Rm Valcea si Valea Oltului. Primul popas, in defileul Oltului. Am remarcat terasele orientate spre sosea. Nimeni nu s-a gandit ca, poate, cei care fac un popas in zona ar vrea sa vada Oltul si nu asfaltul soselei. Apoi Sibiul (care se va dovedi infernal la intoarcere) si un lung drum prin Ardeal, catre Timisoara. Multe gropi, multe blocaje (desi era duminca!). Mancarea mediocara prin locurile in care am oprit. Orase anoste dar relativ curate (Deva pare a se stradui un pic mai mult decat alte orase in a arata bine). In fine, Timisoara. Imediat ce am iesit din Timisoara ceva a inceput sa se schimbe. Poate aerul dupa-amiezii sa fi fost de vina, poate asfaltul ceva mai ingrijit. Am trecut prin Cenad si dupa cativa kilometri de alergat prin campie am ajuns la frontiera. O singura oprire la intrarea in Ungaria, vamesii unguri ne-au verificat pasapoartele si ne-au urat calatorie placuta mai departe. Zambind si in limba romana. In Ungaria, ca si in Romania, se plateste o taxa de drum. Am dat 10 euro ca sa avem acces pe soselele unguresti. Vigneta era valabila 4 zile. Am aflat apoi ca daca o plateam in forinti ieseam mai ieftin. Si, dintr-o data, am descoperit Romania... prin lipsa. Drumul era bine intretinut. Iarba parea chiar altfel colorata, cumva mai verde. Am remarcat lipsa buruienilor de pe marginea drumului. Romania se estompa incet, in urma noastra. Se ascundea in culoarea verde a ierbii, in asfaltul de calitate al soselei unguresti, in marcajele rutiere plantate astfel incat sa nu te ratacesti decat daca vrei neaparat. Granita dintre Romania si Ungaria in acea zona a fost stabilita in urma unor conventii. Nu pe baza unui hotar natural. Pamantul, solul, are aceiasi structura si in Romania si in Ungaria. Ce facea oare diferenta vizibila dintre cele doua tari? Poate zambetul vamesilor unguri? Poate iarba tunsa pe tot parcusul pana la Szeged? Poate marcajele rutiere? Poate satele unguresti, nu cu mult mai rasarite decat cele romanesti prin care abia trecusem, dar mult mai ingrijite si mai curate? Am trecut de Szeged si am intrat pe M5. Am ajuns la Budapesta pe inserat. Intrarea de pe M5 se face relativ usor, te trezesti dintr-o data intr-un oras mare, cu blocuri mai mult sau mai putin frumoase. O periferie oarecare a Budapestei. Am pus lipsa ambuteiajelor pe seama faptului ca era duminica. Apoi, dintr-o data am intrat intr-un oras croit cu buna stiinta pentru folosul oamenilor. Cladiri frumoase, multa verdeata, bulevarde largi... Dupa 14 ore de drum descopeream un oras care voia sa-mi demonstreze cat de frumos este, in ciuda oboselii stranse sub pleoape. Nu aveam nimic aranjat, nici o rezervare, era deja ora 21:30. Ma aflam intr-un oras interesant dar strain, fara sa cunosc limba, fara sa am un forint in buzunar, cu bancile inchise... Se pare ca in Budapesta nu exista primejdia de a dormi sub cerul liber. Multe indicatoare aratau directii catre diferite pensiuni. Pe oricare strada intram, exista cel putin un indicator care recomanda o pensiune sau alta. Am ales la intamplare, un nume. Beatrix. Ok, o pensiune pe nume Beatrix, undeva pe malul drept al Dunarii, adica in Buda. O revelatie. Malul drept al Dunarii pare a fi un codru urias in care s-au ratacit tot felul de vile, castele sau blocuri cochete. Cand am ajus la Beatrix deja se intunecase binisor. La receptie am fost intampinati cu un zambet. Dialogul a continuat, natural, in engleza. Da, dorim o camera. Costa 70 de euro cu mic dejun inclus. Perfect. Apoi, vorbind romaneste intre noi, am decis sa stam doua nopti. Neasteptat, receptionera ne-a raspuns in romana. De ce nu? mi-am spus. Undeva, in Budapesta, intr-o pensiune aleasa la intamplare, receptionera ne vorbeste in romaneste. Si chiar foarte corect. Amabila, desi parea obosita, ne-a prezentat camera, ne-a explicat obiceiurile casei si ne-a facut cateva recomandari pentru a doua zi... Ceva mai tarziu, in camera, am baut un tuborg (romanesc, ha ha) si am urmarit stirile in limba maghiara. Nu am vazut nici o crima relatata pe postul lor de teve desi ora inaintata nu ar fi scandalizat probabil CNA-ul maghiar. Sau poate ca da? In fine, stirile lor prezentau lucruri pasnice. Ceva mai tarziu, a inceput ploaia. O ploaie de vara. Asa am adormit si am inchis prima zi.

Romania

Am revenit in tara dupa trei saptamani de Europa. Trei saptamani de normalitate. Am vazut pe rand: Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Elvetia. Au fost locuri in care m-am simtit acasa. In Budapesta, spre exemplu. Au fost locuri care m-au impresionat prin firesc, liniste si normalitate. As putea sa dau nume, locuri de bifat pe harta. Deocamdata nu am sa fac asta. M-am indragostit de Germania. Nu m-a impresionat Elvetia. Nu mi-a placut in mod deosebit Luxemburgul. Am fost fascinat de Budapesta... Toate acestea au trecut. Am revenit in tara. Si unul dintre primele lucruri pe care le-am facut aici a fost sa pun mana pe telefon si sa sun la Teledon. Nu vreau sa dau vreo semnificatie anume gestului meu. Pur si simplu asa s-a intamplat.

Barcelona

Atat de aproape si atat de departe. Ca un vis. Doua zile in Barcelona au dimensiunea unui vis. Atat de aproape si atat de departe.

Intalnire - Chitila - Iunie

Pe 28 iunie ne intalnim la mine, in Chitila. Ca de obicei, micii si berea sunt din parte a casei.

Expeditie

Am de gand sa trimit peste Marele Ocean Atlantic niste exemplare din Vremea Renuntarii. Singura adresa pe care o cunosc este a lui Liviu Paciuga. Prin urmare, ii rog pe cei care doresc sa se desfete cu volumul cu pricina sa-mi trimita prin e-mail adresele lor. Costurile de expeditie le voi suporta eu. Ar fi bine ca lucrul acesta sa se intample pana la sfarsitul lunii.

Concurs cu premii?

Urmatoarea intalnire din Chitila va fi pe 28 iunie (sambata). Pana la data acestei postari si-au anuntat intentia de a participa urmatoarele personaje: Cristian Tamas, Sorin Camner, Dan Mihai Pavelescu, Danut Ungureanu, Cristian Lazarescu, Cristian Teodorescu, Vali Dragu. S-au aratat interesati de acest eveniment si Michael Haulica, Horia Nicola Ursu, Sorin Repanovici. Avand in vedere ca intalnirile vor fi lunare, altfel spus, periodice, m-am gandit sa organizez un concurs (cu premii?) prin care sa stabilim un nume pentru acest eveniment. Numele se va transforma in marca (sau brand, cum doriti). Din juriu vor face parte toti cei care vor veni pe 28 iunie. Raspunderea pentru ce vor hotari invitatii am sa mi-o asum eu.

Habar n-am in ce vor consta premiile. Ne gandim la fata locului. Poate ne rezumam la ovatii. Sau poate decidem sa amplasam o statuie a celui care castiga concursul, undeva prin gradina. Si daca tot vorbim despre statui, pot participa si doamnele la concurs, fireste. In acest caz ne vom limita la cariatide.

Ca de obicei, berea si micii sunt din partea casei.

Alegeri locale 2008

Am fost si am votat. In Ilfov, ca acolo stau. Intr-un oras lipit de Bucuresti si care se cheama Chitila. Am stampilat niste hartii care urmau sa propulsesze niste oameni in niste pozitii importante. Dar nu pentru oamenii aia m-am dus la vot. M-am dus pentru ca in decembrie '89, alti oameni au murit fara sa aiba habar ce insemana sa mergi sa votezi ceva. Au murit zbierand LIBERTATE fara sa aiba habar ce inseamna libertatea. Am zis ca daca stampilez niste hartii le cinstesc memoria. Daca nu ma duc sa votez, oamenii aia mor definitiv. Asa mi-am spus. Sigur, mi-as fi dorit sa am ce alege. Am spus ca stampilez acum niste oameni care nu au murit in 89. Asta era singura oferta. Daca ar fi fost dupa mine i-as fi votat pe cei care au luat in cap sau in piept un glonte manufacturat in patria noastra scumpa si aruncat spre ei de un stimat concetatean. Oamenii aia care in 89 au decedat din cauza de LIBERTATE nu mai pot fi alesi. Pacat.
Zic unii ca nu merita sa mergi la vot. Ca oricum hotii si ticalosii ies in fata. Se poate. Eu cred ca, indiferent ce oferta avem, merita sa stampilezi niste hartii, o data la patru ani. Nu ca nu ar conta cine iese primar sau presedinte de consiliu judetean sau simplu consilier. Dar, imi spun eu, atunci cand pun stampila pe hartiile acelea numite buletine de vot, simt ca ii aduc un pic la viata pe cei care ar fi trebuit sa fie alesi. Cabina de vot nu este altceva decat un minuscul templu. In templu ne cinstim mortii. Nemernicii sunt pe pamant. Martirii stau in cer. Chiar daca le pasa, ei nu pot alege nimic. Pot alege eu, care nu am murit in 89. Pot alege in locul lor. Asa mi-am spus. Asa am facut. Voi, cei care cititi aceste randuri, ce ati facut?

Am votat apoi m-am dus acasa si am ascultat un cantec. Acolo, in cantec, zicea asa:

"Ar trebui să vină-n fruntea ţării
Cei ce-au murit în 45 de ani
Sfârşiţi de terorismul mutilării
Acestei naţii blânde de golani"

Si mai zicea:

"Şi poate vor veni-napoi
Măcar să stăm cu ei un pic la sfat
Aceeaşi sfinţi în calendare noi
Copii noştri ce-au murit curat"