Două atitudini diferite şi o gâlceavă

În urmă cu puţină vreme, pe un blog dedicat sefeului, cineva a încercat o recenzie la o carte lansată în această toamnă. Demersul critic al celui care a postat recenzia cu pricina mi s-a părut, prin ton şi manieră de abordare, în limitele bunului simţ. Nu am identificat lucruri menite să aducă atingere, în vreun fel, autorului. Recenzia se referea strict la operă. Şi avea elementele unui act critic onest: analiza personajelor, a tramei, a stilului şamd. După cum ştim, un act critic este, în esenţă, un discurs de evaluare axiologică a unei opere. Prin urmare, în final, cărţii recenzate i s-a atribuit o anumită valoare estetică. Trebuie să precizez faptul că suma criteriilor estetice nu este un simplu tabel de categorii, o grilă care se poate suprapune peste operă şi care, în final, să acorde un punctaj absolut. Criteriile şi categoriile estetice sunt, de regulă, fluide, dinamice. Ele se pot restrânge sau, dimpotrivă, se pot dezvolta, în funcţie de aparatul critic al celui care critică dar şi în funcţie de operă. Deci, un act critic poate avea o doză însemnată de subiectivism.

Aşadar, în final, cartea cu pricina a primit o apreciere mai degrabă negativă decât pozitivă. Până aici totul părea firesc şi natural. Nu era nici prima şi, probabil, nu va fi nici ultima operă care are parte de critici negative (în general vorbind şi nu despre producţiile autorului respectiv).

Ce a urmat... Au început să apară comentarii la recenzie. Iar printre primii comentatori s-a aflat chiar autorul care atrăgea atenţia celui care publicase recenzia că este singurul care nu a fost prins de povestea din operă. În ciuda faptului că două comentarii anterioare susţineau, în fapt, articolul, implicit criticile. Apoi, după alte câteva comentarii, autorul a revenit propunând o listă de cărţi, alături de aprecierea că a fost făcut cu ou şi cu oţet în recenzie. Deşi, repet, articolul nu a avut deloc aromă de ou şi de oţet. De aici, din acest punct, lucrurile au ieşit din matca firească iar spiritele s-au inflamat progresiv. Au urmat mai multe comentarii acide la adresa autorului. Cineva a făcut un apel la buna cuviinţă. Inutil. A apărut apoi primul comentariu care încearcă să ia apărarea operei analizate. Din nefericire metoda nu a fost tocmai fericită. Comentariul, în loc să demonstreze cu argumente că opera are valoare, a încearcat să atace recenzia. Prin urmare o critică a actului critic iniţial. Urmărind comentariile, deja aveam impresia că asist la cristalizarea unor tabere gata să se încaiere. M-am aşezat confortabil, la umbra unui arbore, şi am privit în vale, să văd pe mai departe cum evoluează cele două armate şi care va fi rezultatul încleştării lor.

A venit încă un comentariu al autorului care, deşi părea că flutură o năframă albă-n băţ, nu a făcut decât să toarne gaz pe foc. Deja confruntarea părăsise câmpul ideilor şi se desfăşura, absurd şi neanderthalian, undeva în paleoliticul inferior.

Mi-am permis, datorită acestei jucării interesante numită Internet, să vizitez şi tabăra cealaltă, să văd de unde veneau aceia care, în loc să susţină opera prin eleganţa argumentului desfiinţau critica prin lozinci apodictice. Am avut sentimentul că pătrund într-un spaţiu dominat de trăiri fundamentaliste şi categorice. Era locul în care autorul primea, într-un ritm frenetic, încurajări şi aprecieri exaltate, aşa cum se poate vedea, spre exemplu, în revărsările umane din zona islamului, acolo unde se ard în public diferite drapele sau se calcă în picioare simbolurile naţionale ale celor consideraţi ca fiind reprezentanţii infernului.

Comentariile de pe primul blog au degenerat în aprecieri culturale ferme şi vitriolante la adresa celor care au criticat opera, dar nesusţinute de nici o idee. Ca şi cum o hoardă de talibani s-ar fi apucat să demoleze orbeşte tot ce le ieşea în cale, inclusiv limba română, în numele unei credinţe oarbe şi infinite. Biata operă, mi-am spus, nu suferă ea oare, singură şi abandonată pe o Golgotă virtuală, văzând atâta revărsare de patimă şi chiar de ură? Nu se mai vorbea aproape deloc despre textul în sine.

Au apărut forţe proaspete. Şi într-o tabără şi în cealaltă. A fost invocat şi politicul, chiar mă întrebasem de ce nu apăruse până atunci o voce care să exporte incendiul literar şi către alte sfere, mai largi, mai cuprinzătoare. Oare, dacă prin miracol, aş fi putut să-i pun faţă în faţă pe toţi, ce s-ar fi întâmplat? Şi-ar fi sărit la jugulare unii altora sau...

Aveam în desfăşurare un conflict internaţionalizat, judecând după faptul că şi alte bloguri s-au lăsat târâte în acest război, hmmm... artistic şi fratricid. Escaladarea lui promitea să incendieze întregul univers, se anunţau decizii radicale care erau anulate după fix trei minute de răzgândiri abrupte. Şi, dintr-o dată, fără să se anunţe prin nimic... pace. Linişte. Combatanţii s-au retras la ei acasă, aparent ignorându-se. Una dintre tabere zăngănindu-şi belicos săbiile şi armurile şi cântând în ditirambi suferinţa dar şi talentul cosmic al autorului, cealaltă văzându-şi de trebile domestice.

Pe acelaşi blog, dedicat sefeului, cineva a recenzat o carte apărută anul trecut, alta decât cea de mai sus. Demersul critic a fost, la fel ca la opera de mai sus, păstrat în limitele bunei cuviinţe. Comentariile, în ton cu recenzia. Dar, la remarca unuia dintre proprietarii blogului, cum că autorul s-ar fi supărat pe ei (remarcă spusă în glumă, fireşte), acesta, autorul a intervenit cu un comentariu pe care îmi permit să-l citez in extenso:

nu, nu m-am suparat, dar cum, doamne iarta-ma, as putea sa ma bag intr-o discutie despre o carte pe care am scris-o?
fiecare cititor si/sau critic/recenzent are dreptul la parerile sale, la preferintele sale si nu e treaba autorului sa-i influenteze opiniile. cu atat mai putin, un scriitor nu trebuie sa-si explice un text in fata unor cititori care nu au citit, inca, respectivul text…
eu cred ca un scriitor isi termina treaba vizavi de un text din momentul in care cartea este publicata. la ce sa mai intervina? ce si cat avea de spus - a incaput in carte si, cand a dat “bun de tipar”, inseamna ca si-a epuizat misiunea: cartea trebuie sa-si fie siesi argument.
nu cred ca un scriitor trebuie sa justifice un text sau sa-l explice. Cartea XXXXXXXX a fost o exceptie pentru ca nu a primit NICIODATA un bun de tipar din partea mea (de fapt, nici nu mi-a fost cerut, caci n-as fi avut CUM sa-l dau unui text nefinalizat)…
in concluzie: nu e vorba de nici o suparare. nu consider, insa, ca am dreptul sa-mi comentez textul, indiferent daca sunt, sau nu, de acord cu opiniile cititorilor.

Cu siguranţă că din cele două atitudini ale autorilor, atitudini diametral opuse, se pot desprinde nişte învăţăminte. De fapt, multe învăţăminte. De fapt, prea multe ca să le înşir eu aici.

Un singur lucru vreau să mai adaug. Ca să risipesc o eventuală nedumerire. De ce nu am dat nume, link-uri etc, astfel încât cititorii acestui post să ştie despre cine este vorba. Nu am făcut acest lucru pentru că istoria de mai sus, deloc inventată, se poate regăsi în multe locuri şi în multe situaţii nu neapărat asemănătoare. Nu este o caracteristică exclusiv românească. Fundamentalismul, atitudinile pitecantropice, spiritul sectar, reacţiile de gaşcă sau tribale, agresivitatea, lipsa de spirit critic, toate acestea pot fi întâlnite din Groenlanda până în Papua. Cu intensităţi diferite, fireşte. Şi, la scară planetară, reacţiile de acest tip domină, din păcate, reacţiile lucide şi de bun simţ, de tipul celei care s-a putut vedea în citatul de mai înainte.